Fotografie despre lucruri invizibile

M: La noi întâlnirile pornesc de la drumuri, de la drumul prin labirint. Eu am citit câteva dintre interviurile pe care le-ai mai acordat și mi-am dat seama că e foarte greu să-ți pun întrebări care nu ți-au mai fost adresate.

Vlad: Da: “cum te-ai apucat de fotografie?” (râde). Pot să-ți spun cum am descoperit vinurile, de exemplu.

M: Da, hai să începem cu asta.

Vlad: N-am știut niciodată nimic despre vinuri, până în momentul în care am ajuns în sudul Franței, unde am fost student Erasmus când eram în anul 2. Acolo am avut șansa ca niște prieteni să mă invite din când în când la ei la masă și să-mi facă educație culinară. Așa am început să înțeleg că o mâncare se asociază cu un anumit tip de vin. Într-o zi, mergând la ei în vizită, trebuia să le duc ceva și mi-am zis: ce aș putea să le duc, dacă nu o sticlă de vin? Dar ducându-mă la Monoprix, m-am trezit în fața unui stand de vinuri foarte lung, neștiind ce să aleg. Am zis că pentru pește merge un alb. Dar și la secțiunea de albe, erau o mie de vinuri albe. Am zis că cel mai sigur e să merg pe un vin premiat. Așa am descoperit Picpoul de Pinet, care era un vin premiat recent. L-am luat și când m-am dus cu el în vizită, prietenii mi-au zis “ia uite, ai început să înveți, ne-ai adus un Picpoul!” – care mergea foarte bine cu fructe de mare. În felul ăsta mi-am făcut introducerea, fiind ascultător și atent, în lumea vinurilor bune. După care, pasul doi a fost alături de Diana Pavelescu, la Jidvei, după 15 ani (râde).

M: Eu vreau să mă întorc un pic la ultimul an. Și la mare. Am fost și eu de curând la mare. Mie mi se pare că marea are iarna o cu totul altă poveste. Tu ai văzut-o în ultimul an cam în toate ipostazele ei. La un moment dat mă întrebam: Vlad mai este vreodată și prin București? Spune-mi un pic despre povestea ta cu marea.

Vlad: Am redescoperit marea în anii recenți, eu nefiind neapărat atras de mare, ci mai degrabă de munte. Dar ceva mă atrăgea și la mare, era pur și simplu interesant. Anii trecuți m-au adus mai aproape de mare, dar n-am aprofundat-o niciodată cum am aprofundat-o anul trecut, în 2018, când, fără să-mi propun dinainte, în vacanța studenților (pentru care mă invidiază toată lumea!), mi-am permis să-mi organizez timpul cum am vrut eu. Am lucrat foarte mult între ianuarie și iulie, iar în iulie am putut să-mi spun: din acest moment mă opresc, nu mai fac nimic, sau ce aveam de făcut se putea face de pe telefonul mobil. Am vrut să stau undeva unde să-mi placă. Așa că mai întâi m-am dus câteva zile la mare, evitând weekend-urile, după care am revenit în București, după care m-am reîntors la mare și tot așa. Am reușit să umplu așa 3 luni și să stau doar la mare. Culmea e că am stat în Vama Veche, unde e locul meu preferat. Și o să zici: da, dar Vama e cea mai aglomerată, cea mai murdară, e complicat acolo…

M: Păi nu, tocmai asta e ideea. Ce ai surprins tu în fotografiile pe care le-am văzut pe Insta și pe Facebook a fost o cu totul și cu totul altă mare. De asta voiam să trecem puțin prin povestea ta cu marea: pentru că marea ta e o altă mare.

Vlad: A fost vorba de o mare terapeutică. E o mare căreia îi spui: „Bună, mare! Am venit, hai să stăm împreună”. Și atunci se naște un dialog, în care tu asculți și, eventual, ea începe să te asculte. Deși ești unul dintre miile de oameni de acolo, care îi dau târcoale. M-am trezit în fiecare zi lângă ea la 5 și jumătate, timp de 3 luni, eu care sunt destul de greu de trezit. În oraș nu pot să mă trezesc înainte de 8, e prea gri, e prea întunecat. La mare, în fiecare zi la 5:35, ceasul era pus să sune pentru întâlnirea cu răsăritul. Niciodată un răsărit nu seamănă cu altul, fiecare e un spectacol de sine stătător, care are o desfășurare temporală extraordinară, efemeră și în același timp extrem de puternică. Într-o oră jumăte lumina se schimbă, după care începe ziua. Și-ți dai seama că la 11 jumate deja e târziu. Așa că ai de fapt foarte mult timp înainte, în timp ce în oraș pare că nu am niciodată timp. În oraș sunt mereu în urmă, în oraș mereu întârzii undeva. În timp ce fiind în peisaj și având o relație cu marea, întotdeauna ai timp. Și alt ritm. Iar asta face parte din acea terapie spontană pe care mi-am aplicat-o, fără nimic stabilit în prealabil, pur și simplu am mers, am ascultat și am făcut ce am simțit să fac. Și am descoperit această latură contemplativă, care s-a reflectat și în fotografiile pe care le-am făcut și care au mizat pe liniște, liniște interioară. Lumea îmi spune adesea: am văzut niște poze din Vamă și am venit și eu special să văd Vama aia. Și eu le spun: n-o s-o găsești, pentru că e modul în care eu o văd și o privesc. Tu, ca să intri în cheia aia de citire, trebuie s-o descoperi ca tine, într-un fel anume. Și-mi zic: dar unde e liniștea aia din Vamă care se vede în pozele tale? Liniștea aia e la mine, tu trebuie să o cauți pe a ta. Trebuie să te descoperi în relație particulară și individuală cu marea. Iar marea te ajută pentru că te lasă să-ți clarifici gândurile, stările – aveam nevoie de asta, la mine tot anul 2018 a fost despre liniștire și clarificare interioară și marea mi-a oferit acest ecou liniștit de a mă regăsi pe mine la capătul dialogului.

M: Și ce povești ți-a spus marea?

Vlad: Povești despre iubire, povești despre oameni, despre tentații, despre ego, despre cine suntem și cu cine am putea să ne luptăm de fapt, dinăuntrul nostru, ca să devenim mai liberi. Pentru că odată ce-ți poți stăpâni instinctele, pornirile și ego-ul, devii mai liber. În momentul în care îți poți stăpâni dependențele și le poți dizolva, devii mai liber. Asta e un soi de căutare permanentă pentru mine, cum să fiu mai liber, pentru că, mai liber fiind, pot să fiu mai creativ, și mai creativ fiind, sunt mai fericit.

M: Practic, fotografiile tale cu marea sunt un fel de povești despre libertate?

Vlad: Eliberare. Eliberare și liniștire, despre ascultarea de sine. Și să știi că marea a avut un efect palpabil. Am revenit în București în septembrie și mi-am dat seama că nu mă pot regăsi în oraș. Mi-a luat cel puțin o lună, după ce am stat trei la mare, să pot să încep să capăt repere urbane din nou, eu, care sunt eminamente urban. Eu sunt ca peștele în apă pe stradă, îmi place în oraș, îmi place Bucureștiul, pentru mine Bucureștiul e un modus vivendi – și totuși, nu m-am putut regăsi în oraș. Eram debusolat, mă uitam la clădiri și mă întrebam unde e orizontul, unde e marea. Și aveam tendința să mă sprijin de lucruri, de obiecte, nu-mi găseam echilibrul. Și a durat mai mult de-o lună treaba asta. Iată că a avut un efect mai mult decât palpabil ruperea de tot felul de repere exterioare și regăsirea și ancorarea în repere interioare.

M: Zbor de la un spațiu atât de vast, de amplu și cu atât de multă libertate cum e marea, într-un alt spațiu care îți place ție, și anume, Parisul. Spune-mi despre Paris. E o altă poveste de dragoste, în felul ei.

Vlad: Am descoperit Parisul treptat. Prima dată nu mi-a plăcut. Am stat trei zile, era gri, era murdar, era neplăcut, nefericit, m-am suit în Tour Eiffel, eram de-abia în anul doi de facultate și era prima mea vizită în Paris, în ’98, când încă aveam nevoie de viză de Franța. Mi-aduc aminte că am făcut acest popas în Paris, nu mi-a plăcut – nu făceam nici fotografie pe vremea aia. După care am revenit cu o excursie cu studenții în anul trei, am început să-l înțeleg un pic. Abia în 2005, am revenit în Paris și l-am studiat fotografic pentru prima dată, dar doar superficial, cu un aparat digital cu care începusem să lucrez. Iar în 2006, după ce am trecut pe film, am făcut o imersiune, exact așa cum te arunci într-o piscină, și am descoperit instinctiv și spontan fotografia de stradă. A fost o conexiune definitivă și imposibil de rupt cu un Paris în care am regăsit ceva din mine. Poate că într-o viață anterioară am trăit acolo. Ceva din mine se simte vindecat acolo, la Paris, tot despre vindecare vorbim, și regăsire interioară, așa cum mi s-a întâmplat la mare. Nu în Lyon, nu în Montpellier, nu în Normandia, nu în altă parte. În ultimii 15 ani am mers la Paris cel puțin o dată pe an, e rutina mea necesară. Așa cum deschizi geamul să te aerisești, așa am eu nevoie să ajung la Paris. Și nu e o aroganță a mea, am nevoie să ajung acolo măcar trei zile, să stau, să vad Notre-Dame, Pont des Arts, să mănânc o baghetă, nici nu-mi trebuie mai mult. Doar vreau să fiu acolo, atât. Mă hrănesc interior. Între timp, mi-am făcut o hartă emoțională cu niște locuri preferate, am niște trasee, Parisul este iremediabil un loc al regăsirii de sine. Doar gândindu-mă la el, ceva în mine se luminează. E ceva acolo, dar l-am descoperit fotografic și cred că e ceva care ține de o armonizare a unor vibrații, e greu de argumentat, e pur subiectiv.

M: Spuneai la un moment dat, apropo de modul în care te apropii de fotografie și de locurile pe care le fotografiezi, că fotografia îți dă posibilitatea asta de a fi invizibil. În momentul în care ești văzut, preferi să nu mai faci fotografia. Mă gândeam că există locuri în care mergem să ne vindecăm, să ne regăsim și voiam să te întreb, apropo de locuri invizibile, care sunt locurile din tine în care fugi?

Vlad: Copilul interior. Locul în care trezesc creativ copilul interior. Am descoperit că așa n-am cum să dau greș cu ce fac.

M: E sincer copilul interior.

Vlad: Copilul interior e cel care descoperă, explorează, e curios, pune întrebări tâmpite, dar foarte interesante și nu greșește niciodată. În timp ce adultul gândește prea mult, vine cu experiențe poate negative care se suprapun în straturi și nu mai știi care-i adevărul, în timp ce copilul interior merge direct acolo, este neatins. Joaca am descoperit-o prin fotografie. M-a întrebat cineva la un vernisaj lucrul ăsta și inițial n-am știut să răspund, dar mi-am formulat apoi răspunsul în taxi și mi-a prins mie bine: cum împaci copilul interior cu adultul exterior? Asta fac prin fotografie, pentru că atunci când ceva din afara mea îmi trezește creativitatea prin acest dialog, apare siguranța că fac bine ceea ce fac. Copilul se trezește, i-o pasează adultului care o execută și se creează o conexiune. Și acolo este adevărul.

M: Tu folosești de fapt fotografia ca pe o voce.

Vlad: E o voce a ceea ce simt eu. Exact. Și într-adevăr, mereu susțin că tehnica nu este importantă, nu mai pun preț pe tehnică, pot să fac poză cu orice, dă-mi orice și o să fac o poză. Dar am trecut prin tehnică și e bine să devină o extensie a ta și s-o stăpânești. Atât de bine, încât s-o uiți. Cum sunt patinatorii, la care te uiți și pare totul banal, dar ei au ani de exercițiu în spate. Cam acolo trebuie să ajungem și prin practică, să poți folosi instrumentul ca să te poți exprima. Unii scriu, alții compun… Mi-ar plăcea într-o altă viață să fiu compozitor de muzică. Îmi pare rău că nu am cheia aia să pot să scriu muzică.

M: Dar poți să încerci.

Vlad: Nu știu cum să fac asta. Fizic, nu știu cum.

M: Exact cum ai făcut cu fotografia.

Vlad: Da, dar fotografia a venit ea la mine. S-a lipit de mine. M-a acceptat. Mi-am luat clape, am chitară bas, sunt pasionat, dar nu știu să compun, ceva din mine e de lemn. În schimb fotografia a venit și a început să crească, s-a cățărat ca iedera, a început să prindă formă. În altă viață… Îmi place muzica, am acasă o chitară și exersez acasă, singur, nu e nimic public, mă simt mult mai fericit decât când fac poze, e adrenalină…

M: Deci, iată, un alt loc în care fugi.

Vlad: Da, voi explora la un moment dat, în altă viață. Muzica e wow!

M: Spune-mi de București.

Vlad: Bucureștiul este, pe de-o parte, pozitiv și pe de alta, negativ. Este predominant toxic, dar nu din cauza lui, ci din cauza oamenilor care nu au o conexiune cu el. Noi așteptăm mereu de la oraș să ne dea, să ne facă. Și criticăm orașul că nu e frumos ca Parisul, că nu e curat ca Bruxelles-ul, că nu e deștept ca Amsterdamul, dar întrebarea e: noi ce facem ca el să devină așa? Și o să observăm că noi nu facem nimic. Noi facem orașul, nu el pe noi. Sigur că nu e o relație bidirecțională, dar gândește-te câte case cad. S-a ocupat cineva de ele? Uite, în Paris, cartierul Marais a fost subiectul unei ample operațiuni de dezvoltare urbană în anii ’80 în care a fost recuperat tot patrimoniul și repus la zi, iar acum se bucură de el nu numai locatarii, ci și turiștii, generație după generație. Bucureștiul este toxic pentru că oamenii se simt rău în București în general, o spun cu regret. Eu am nevoie să ies din când în când în București ca să mă reîncarc. Pentru mine, două zile la mare sunt ca un soi de baterie Duracell după o săptămână de stat în București.

M: Dar în București cum îți găsești energia, dacă nu poți să pleci la mare?

Vlad: O găsesc în anumite locuri, am trasee și în București în care mă simt cel puțin neutru sau bine. Am anumite zone: parcul Izvor, prin Cișmigiu, Ateneu, Grădina Icoanei, Ioanid, bulevardul Dacia, vezi niște art deco, vezi niște grădini, verdeață, copii, căței, sunt oameni faini, un bătrânel care-și plimbă cățelul, îl saluți, deși nu-l cunoști, e o convivialitate. Cartierul Armenesc, cartierul Cotroceni, îți face plăcere să mergi pe acolo. În rest, Bucureștiul e toxic, pentru că la București nu se uită nimeni. Oameni trec zi de zi prin el fără să se uite. Bucureștiul suferă de pe urma oamenilor. De exemplu, sunt oameni care merg doar cu mașina. Uite, eu nu merg cu mașina nicăieri în București, nu vreau să fac asta. Merg doar la întâlnirile care-mi propun un perimetru în care pot să ajung cu ultimul metrou, niciodată în afară. Vreau să mă deplasez cu mijloace de transport în comun. Am abonament de tramvai, merg cu autobuzul 300, merg pe jos enorm, merg minimum 20.000 pași pe jos. În Paris am făcut 35.000 într-o zi. Poate depășesc acum, ar fi ideal. Cert e că țin foarte mult la mersul pe jos, care e terapeutic pentru mine, fac poze, am o relație cu orașul și cu oamenii și, practic, trăim împreună. Dar Bucureștiul depinde de noi în modul în care îl privim. Frumusețea e în ochii privitorului.

M: Ce spui tu e un fel de cerc vicios: pe de o parte oamenii nu se uită la el pentru că îi dezgustă ce văd, pe de altă parte, neuitându-se la oraș nu au cum să descopere acea parte de oraș care e frumoasă și acea parte din ei care e dispusă să descopere frumosul. Cum se poate rezolva chestia asta?

Vlad: Nu se poate rezolva decât prin conștientizare și printr-o oarecare bunăvoință.

M: Adică ce i-ai spune unui om de genul ăsta care o să-ți spună că nu se uită la București pentru că n-are ce să vadă: niște maidane, niște clădiri, unele mai reușite, altele nu.

Vlad: Le-aș zice că viața se întâmplă și dincolo de limitele existenței pe care o cunosc ei, că sufletul tău are nevoie și de o oră pe zi pentru el, de ore de reflecție, de ore de plimbare, să te întrebi ce ai făcut bine, cum ți-ar putea fi mai bine. Nu e vorba doar despre a câștiga niște bani cu care să-ți iei un credit care să-ți asigure un trai, dacă n-ai o viață de pe urma acelui lucru. Ori viața presupune și poezie, și muzică, și stat un pic cu tine. Capacitatea de a te bucura de viață nu vine din afară.

M: Putem folosi dependența și în sens bun? Poți să devii dependent de bine și de bucuria de viață?

Vlad: Cred că o dependență nu e bună în niciun caz, dar, în cazul în care tu faci ceva bun și pentru ceilalți, ești dependent de bucurie, e ceva simbolic, poetic. Eu, de exemplu, sunt dependent de plimbare, sunt dependent de o stare de bine, dar m-am educat așa, e vorba de un “lifestyle” fără de care nu pot. Însă am văzut și dependența de stări negative. Nu la mine, dar am văzut-o de aproape.

M: Ce întrebare ai pune tu unei instanțe superioare?

Vlad: N-aș întreba, nu știu dacă mi-ar veni să întreb, cred că e puțin arogant, să vezi că aici vine fatalistul. Mi s-ar părea puțin arogant să întreb, mai bine aș tăcea un pic.

M: Hai, hai, întreabă-l! Poți să nu-ți scrii numele pe foaie, e ok.

Vlad: Habar n-am acum. Cred că aș întreba tot ceva legat de destinul meu, dar nu știu ce anume. Cred că întrebarea asta mă face să mă simt vulnerabil și de-aia nu-mi vine să răspund. E posibil să am o barieră.

M: Dar nu trebuie să răspunzi, trebuie doar să formulezi întrebarea.

Vlad: Nu, că m-ai făcut curios acum, ce aș întreba. Habar n-am.

M: Spuneai la un moment dat că sunt momente în care nu suntem pregătiți să aflăm răspunsuri sau să punem întrebări, și iată, câteodată, nu suntem pregătiți să vedem drumul. Și nici perspectiva. Faptul că tu poți să vezi într-un anumit fel niște lucruri și să încadrezi niște lucruri, dezgolindu-le așa, poetic, de câte-o foiță, astfel încât să ajungi la esență, e o chestiune de perspectivă, până la urmă.

Vlad: În fotografie se cheamă punct de stație. Acel loc unic din spațiu și din timp în care tu te așezi față de tine și față de subiect, care creează amprenta unică a acelei situații.

M: Cred că în viață s-ar putea numi punct de adevăr. Tu ești într-un dialog sincer cu tine, cu cei din jur și te întrebi ce faci în labirint. Cum vezi tu acest drum prin labirint? Din ce perspectivă? Din ce punct de stație?

Vlad: Drumul trece foarte mult prin ascultarea de sine. Drumul e foarte clar, de fapt, doar că noi nu știm să-l vedem, sau să-l privim sau ne încărcăm cu gânduri. Acum, dacă crezi în predestinare, e un răspuns foarte simplu: deja avem o misiune și trebuie doar să ajungem s-o îndeplinim ca să fim fericiți.

M: Și tu crezi în predestinare?

Vlad: Singura problemă e că în viața mea, destinul meu vine pe acest filon, al descoperirii căii care era deja acolo, doar că nu vedeam eu până atunci ce trebuie să fac. Liberul arbitru te ajută să vezi partea bună și partea mai puțin bună a lucrurilor. Și de tine depinde ce alegi. Atât. Restul, s-ar putea ca drumul să fie foarte clar: ești pe șina ta și depinde de cât de sensibil ești în a te lăsa purtat și în a conștientiza ce ai de făcut. Pentru că degeaba ieși, dacă nu faci nimic, degeaba faci, dacă nu faci ce trebuie, degeaba îndeplinești toate criteriile dacă nu te regăsești sau dacă nu îți simți scopul. Recunosc că am reușit să-mi aflu scopul de când am început să fac fotografie și să-mi îndeplinesc destinul prin fotografie: mi-am depășit timiditatea, am început să vorbesc, am început să fiu întrebat ce fac, am început să fiu chemat în fața oamenilor, am început să le vorbesc, am început să influențez modul lor de a vedea și de a gândi în bine. Și în felul ăsta destinul meu a început să se împlinească. Dar asta după ce mi-am depășit anumite bariere interioare, după ce mi-am descoperit chemarea în fotografie – și atunci m-am simțit fericit. Eu când țin câte o prezentare, o conferință, orice, las ceva din mine acolo, mă simt fericit. Știu că oamenii pleacă cu o scânteie. Exact cum undele sonore desenează vibrații, pot să eman și să declanșez vibrații de iubire împrejurul meu. Și asta fac întotdeauna la conferințele mele. Nu e vorba despre ce gândim, ci despre cum declanșăm în noi iubirea care ne vindecă.

M: Ce este iubirea?

Vlad: Iubirea este acea vibrație care ne vindecă. O capacitate de a te conecta la un întreg care te depășește, dar în care exiști și pe care îl poți influența. E o chestie de relaționare ca scară – din punctul meu de vedere.

M: Unde mai stă destinul în toata schema asta?

Vlad: Destinul stă în capacitatea ta de a fi fericit pe drumul ăsta, de a putea să faci cu bucurie ce faci. Apropo de cât de pregătiți suntem pentru ceea ce facem, eu am aflat de la Pink Floyd chestia asta.  După ce am aflat eu despre Shine on you crazy diamond, care este piesa care curge prin mine, așa sună interiorul meu, este amprenta emoțională, i-am zis tatălui meu să-mi ia și mie niște Pink Floyd de la Universitate, de la băieții de la fântână, așa se lua pe vremea aia, în ’95. Mi-a luat un album pe care am sperat să găsesc melodiile alea și din contră, era un Final Cut, melodii grele, nu mi-a plăcut.

M: Ai cerut Pink Floyd și ți-a dat Waters.

Vlad: Da, exact. L-am lăsat în raft un an, un an jumate și când n-am mai avut ce să ascult, l-am pus din nou, a fost wow. Într-un an jumate devenisem capabil să înțeleg ce se întâmpla acolo. Și mi-am dat seama că nu eram pregătit pentru asta și am devenit pregătit. Ori așa sunt toate lucrurile din viața asta. De-aia mă ajută fotografia, pentru că adesea înțeleg lucruri care s-au întâmplat reprivind pozele după câțiva ani. N-am capacitatea să înțeleg pe loc ce se întâmplă. Sigur, pe măsură ce mă înțelepțesc, încep să pot, dar nu reușesc întotdeauna și nici nu mi-am propus.

M: Ce ai face dacă n-ai face fotografie sau arhitectură?

Vlad: Ah, e foarte greu. Cred că mi-ar plăcea să fiu terapeut de cupluri și de relații. Am skill-uri în zona asta. Da, cred că aș fi psiholog, terapeut, dar pe zona de relații mi-ar plăcea să mă specializez. Societatea contemporană nu mai știe să conecteze oameni, nu mai suntem conectabili unii cu ceilalți.

M: Crezi că eram mai conectați înainte?

Vlad: Cred că eram mai educați. Eram mai conștienți, erau niște valori pe care le aplicam și, aplicând cu toții aceleași valori, comunicam. Acum, valorile alea s-au dizolvat, s-au diluat, se desenează o nouă societate. Studenții mei care își fac diploma cu mine nu scapă de recomandarea de a studia noile tipuri de relații interumane. Pentru că trebuie să vezi cine mai suntem noi azi ca să știm cum locuim împreună, de la garsonieră până la 2-3 camere.

M: Aici n-ar trebui să fie câteva lucruri intrinsec valabile de-a lungul istoriei?

Vlad: Nimic nu mai e valabil astăzi, totul e volatil.