Pe Tedy Necula îl știu printr-o prietenă bună încă de acum ceva timp. Este unul din oamenii aceia cu un magnetism aparte. Are un program foarte plin, așa că îl prind rar la o vorbă, dar aceasta a fost una din dățile norocoase în care ne-am sincronizat.
Am ieșit la Grădina Verona într-o după-amiază de vară să ne bucurăm de o sticlă de roze și o discuție bună. Când m-a văzut cu aparatul foto a spus că trebuie neapărat să îl fotografiez arătând cu degetul către ceva off-camera, ca toți marii regizori.
Soarele de August apăsa coroana de frunze de deasupra.
Tedy: Eu sunt gurmand de felul meu. Îmi place să mănânc și să gătesc. Mi-ar plăcea să am un restaurant, cu un perete în mijloc, jumătate franțuzesc – jumătate românesc, dar mi-e teamă că mănânc toată mâncarea și dau faliment (râde). Îmi place chestia asta, mi se pare fain să dai de mâncare oamenilor și de băut.
Râd și eu. Este molipsitor.
M: Foarte cinematică descrierea. Am și văzut restaurantul. În ideea asta, dă-mi voie să îți pun o întrebare aproape anostă: de ce te-ai apucat de film?
Tedy: De prost. Pentru că nu mi-a plăcut cartea. Adevăratul răspuns mi-a venit acum vreo doi, trei ani când mi-am adus aminte ceva din copilărie: aveam vreo trei ani, tatăl meu lucra în criminalistică și aveam în casă aparate foto… și el împreună cu alți părinți ai unor copii cu handicap au înființat prima Asociație de Părinți după anii ‘90. Și pentru că știa să filmeze mai venea acasă cu camera video de la evenimentele Asociației. Și mi-am amintit că eram în apartamentul bunicilor și că bunicul a avut un accident în baie. Eu eram în sufragerie și la baie ușa era deschisă, iar primul meu instinct a fost să iau camera și să mă uit prin ea. Am fost fascinat de mic de film, în general, de povești umane. Am jucat în 2002, în Noro, în regia lui Radu Gabrea. El căuta un copil cu handicap în centre și grădinițe pentru copii cu handicap și eu făcusem grădinița în trei locuri, iar ultimul era un centru de zi, Aurora. Plecasem de acolo, eram deja în clasa a III-a, a IV-a la o școală normală. Dar a văzut într-un album poze cu mine și m-a ales. A venit la noi într-o seară cu Victoria Cociaș, mama mea din film și cu Dorel Vișan, tatăl. Am povestit vreo trei, patru ore după care a schimbat tot scenariul, adaptându-l cumva la ceea ce îi povestisem eu.
M: Câți ani aveai?
Tedy: Doisprezece ani. Am început filmările de ziua mea, pe 2 aprilie. De atunci, cam în fiecare an fac ceva legat de film. Apoi, toată lumea mă întreba dacă vreau să fiu actor. Nu, eu aveam în cap să fac muncă la birou, să nu merg prea mult, voiam să fiu web designer. Începusem deja să învăț, dar am mai fost invitat să joc în câte o reclamă… până când, concomitent cu intrarea la liceu, m-au invitat să joc într-un film social, un proiect „Accesibilizarea liceelor”. Eram mai mulți amici de-ai mei cu handicap și ei ne-au întrebat: „Cum ar trebui să arate filmul? Voi știți problema. Ce ar trebui comunicat?” Și atunci am înțeles ce înseamnă a crea.
M: Discuția cu Radu și Dorel Vișan, când ați schimbat scenariul, a fost un început pentru ce avea să urmeze. Poate mereu ai vrut să faci asta, dar nu ai conștientizat-o până mai târziu.
Tedy: Probabil, dar ei au schimbat scenariul. Inițial era o poveste comunistă axată pe tatăl polițist care are un copil cu handicap, iar după ce m-a cunoscut, atenția s-a concentrat asupra copilului. Și la vremea respectivă a fost un film fain, prin subiectul lui, cu o emoție aparte. Mai târziu, când am intrat la liceu, am intrat într-o clasă care derula proiecte europene, iar în anul acela trebuia să fac două scurtmetraje. Și am luat vreo doi colegi: unul avea o cameră video – era operator, altul era actor și am mers la o asociație care ne-a învățat câte ceva pe video, de fapt, mai mult ne-au mentorat. Veneam cu filmul făcut și îl discutam. Aceea a fost prima mea școală de film. Având în background ONG-uri am zis că este business deja. Am început campanii sociale, evident având dorința de a face film, dar am trecut în zona de documentar. Dar de la începuturi până în prezent, specificul filmelor pe care le fac e inspirațional. Caut pozitivul unde alții văd numai drame. Fac film pentru că îmi place să caut poveștile umane. Ultimul, care este încă în montaj, e primul meu lungmetraj de ficțiune, am mai făcut lungmetraj, dar documentar. Acțiunea se întâmplă într-un vagon de metrou care se blochează între stații în dimineața de după Colectiv. Povestea urmărește cum interacționează oamenii între ei. Unii au legătură cu Colectivul, alții nu. Ideea mi-a venit din liceu, când mergeam cu metroul și încercam să am contact vizual cu ceilalți, dar mai toți se fereau. În facultate am făcut un scurtmetraj, un exercițiu… personajul intră în metrou, încearcă să facă eye contact cu cei din jur, până când se așază lângă o fată care îi face jocul și se privesc ochi în ochi, iar toată lumea se uita la ei ca la niște ciudați. În ultimul an, când trebuia să dau licența, eram la Cluj la un festival de film și mă tot întrebam ce fac eu la examen și mi-a venit răspunsul: „Ochio”, lungmetraj. Adică ce a ieșit acum, peste șapte, opt ani. Nu puteam să îl fac atunci pentru că era un proiect destul de mare și mă bucur că a durat atât.
M: Apropo de reticența personajelor din metrou de a face contact vizual, crezi că e o problemă de individualism?
Tedy: Nu e individualism, ci e teama de interacțiune.
În facultate am făcut un scurtmetraj, un exercițiu… personajul intră în metrou, încearcă să facă eye contact cu cei din jur, până când se așază lângă o fată care îi face jocul și se privesc ochi în ochi, iar toată lumea se uita la ei ca la niște ciudați.
De ce ne ferim privirea? Avem sau nu curaj să susținem acea comunicare, să ne arătăm.
M: Cumva treaba asta e un paradox pentru că în ziua de azi interacționăm mult mai mult cu mult mai mulți oameni prin social media, dar pe măsură ce suntem mai conectați, suntem mai distanți uman.
Tedy: E vorba de limbaje și când te obișnuiești cu un anumit tip de limbaj și nu ai un background uman, partea cu social devine mai puțin social și mai mult media. De ce ne ferim privirea? Avem sau nu curaj să susținem acea comunicare, să ne arătăm.
M: Cred că oamenii încep să se ascundă din ce în ce mai mult, chiar și față de ei, nu se mai privesc în oglindă. E o rușine, o neasumare?
Tedy: E ciudat.
M: Observ că se discută din ce în ce mai puțin despre lucrurile care contează și ne înstrăinăm. Totul este mai degrabă despre activități decât despre a simți.
Tedy: La astfel de lucruri eu spun „frigiditate verbală”. Sunt foarte direct, am câștigat și am pierdut mult din cauza asta. Nu-mi plac normele, așa trebuie scris, așa trebuie făcut…pentru că atunci pierzi din naturalețe.
M: Cum răspund oamenii cu care ai lucrat până acum la propunerile îndrăznețe sau mai bine zis, naturale, firești?
Tedy: E un lucru foarte interesant. Chiar și cei care vin să lucreze cu mine, începem să lucrăm, să filmăm și apoi, îmi spun „Parcă nu e suficient de corporate”. Nu sunt mulți pentru că majoritatea care lucrează cu mine cam știu la ce să se aștepte. În general, sunt deschiși la a comunica în conformitate cu anul și cu deschidere către oameni, înțeleg cât de mult poate genera o poveste pentru brand.
M: Și când nu sunt deschiși la a comunica altfel, cam cât de mult cenzurezi pentru a ajunge la o cale acceptabilă?
Tedy: Nici eu nu sunt genul acela „sunt artist și facem doar așa”. Până la urmă, filmul sau video-ul trebuie să aibă o finalitate pentru brandul respectiv. Nu am impus niciodată o idee. Îmi place mult să spun că ceea ce fac, video-urile, comunică inima brandului. Și atunci, clientul vine pentru că brandul îi oferă o poveste umană, de viață. Și reclame dacă fac încerc să adaptez mesajul la ceva uman. Nu caut un anume drum, dar caut ca povestea să fie pozitivă și mesajul să rămână în ureche, să te determine să te gândești un pic la oameni, la ce e în jur. Acum Facebook-ul e plin de astfel de lucruri si asta mă bucură. Eu trebuie să țin pasul cu ce e nou. Eram acum o lună, înainte să plec la Londra, într-o tabără de cercetași unde țineam un training pe video. 40 de grade, corturi… n-am știut la ce mă bag… training-uri de trei ore pe zi sub soare, cu treizeci de puști din toată Europa. Și le-am spus: „Mergeți și filmați la celelalte corturi un minut de video în care să aveți mai multe încadraturi, unghiuri…pentru că nu avem timp de montaj”. Și vin vreo doi, trei cu video montat pe telefon. La primul am crezut că e o eroare, dar apoi am întrebat și mi-au aratat: „Uite, filmezi, pui pauză și muți camera, dai Rec și îți montează telefonul în timp ce filmezi”. Eu nu știam chestia asta și am mai învățat ceva. Îmi place să spun că a fi regizor este despre cum înțelegi lumea, nu despre ceea ce faci.
M: Oamenii au început să folosească diferit tehnologia și platformele se adaptează la asta. Mă gândesc că ar putea să apară filme, la un moment dat, în format portrait…
Tedy: Dar au apărut. E un lungmetraj făcut din fragmente de snapchat.
M: Cu toată evoluția și schimbările ne întoarcem la spontan.
Tedy: Păi, ți-e dor să fii om. Revenim la simplitate, la basic, sămânța te trage pentru că ai nevoie să rămâi om.
Eu sunt un superficial convins. Filmele mele preferate sunt: „Parfum de femeie”, „Întâlnire cu Joe Black”, „The Bucket List” și multe altele din zona asta care au un nivel destul de superficial, dar totuși găsești foarte mult în ele.
M: Ce te inspiră pe tine? Care sunt locurile în care te retragi?
Tedy: Nu, nu mă retrag. Eu sunt un superficial convins. Filmele mele preferate sunt: „Parfum de femeie”, „Întâlnire cu Joe Black”, „The Bucket List” și multe altele din zona asta care au un nivel destul de superficial, dar totuși găsești foarte mult în ele. Eu nu mă duc să caut, prefer să beau un vin, mă relaxez. Avantajul meu e că am lucrat mult în mediul social și nu am mers niciodată cu camera de la început, mai întâi am povestit, le-am câștigat încrederea, am încercat să înțeleg. Când am filmat la Penitenciarul de femei de la Cluj care e chiar în centrul orașului, lângă teatru, intri pe poarta închisorii, auzi tot ce e afară, dar nu vezi nimic. Acolo sunt sute de femei, de la 18 la 70 ani, câte șaisprezece în cameră și acolo am făcut un documentar despre un grup de femei care a avut parte de un curs de scriere creativă. Au învățat să scrie creativ și să-și elibereze mintea de ziduri. La final am reușit să mergem la studio cu o parte dintre ele, cu gardieni, bineînțeles, și să facem un fel de cenaclu literar. Era acolo o doamnă de vreo 40 de ani, care în urmă cu doi ani se ocupase de contractul prin care se asigura hrana deținutelor. A ajuns la Penitenciar să semneze contractul, i se face un tur al pușcăriei, vede celula 1 de la parter care era cea mai fancy (avea paturi bune, tv prin cablu, duș) și s-a gândit că e ok. Semnează și pleacă. Peste doi ani face un accident și ajunge în același loc ca deținut. Celula 1 nu mai arăta la fel, era rece, pustie, timpul trecea greu. Ileana era în regim deschis, dimineața mergea la serviciu și seara la 18.00 trebuia să fie în penitenciar, nu mergea acasă. Când dau de astfel de povești spun că „Dumnezeu e cel mai mare regizor”. E ceva inspirațional acolo. Astfel de povești m-au făcut să fiu deschis la a cunoaște. Am fost la Budapesta, m-au chemat cei de la Consiliul European, cu câteva zile înainte să dau licența, să țin un curs pentru un grup LGBT. Nu știam ce să aleg, dar le-am împărțit. Era un proiect despre „Discriminarea în sport – Homofobia”. Nu știam exact la ce mă duc. Cand am ajuns acolo, mi-a luat zece minute să înțeleg toată problematica LGBT, cât de natural și de firesc e. Dacă s-ar comunica într-un mod ok, n-ai mai avea atâtea prejudecăți că nu ai mai avea cum. Cel mai mare avantaj în ceea ce fac este că intru în contact cu diverse povești.
M: Și tu spui poveștile oamenilor mai departe. Ești un fel de translator.
Tedy: Da, dar în felul meu.
M: Ai găsit un fir comun al oamenilor din observațiile tale?
Tedy: Depinde, toți vrem să interacționăm, să fim în mulțime ca omul și să știm de ceilalți, dar toate experiențele și tot ce trăim ne fac mai mult sau mai puțin curajoși să interacționăm sau să fim, să ne creștem ideile, proiectele. Dorința, faptul că vrei să fii acolo, de aia nu ești în pădure. Sunt multe. Nu filosofez de felul meu.
M: Ziceai la un moment dat ceva de aikido…
Tedy: Mi-a plăcut foarte mult și aikido mi-a dat multe lucruri și în viața personală, și în mers, și în interacțiunea cu filmul. E o artă, e altfel decât alte arte marțiale și mi se pare fascinant.
N-am părăsit-o mult timp și merg foarte rar acum, din cauză că m-am împărțit eu cu multe, dar da, e o artă care are o aplicabilitate. M-am dus cu o avocată la yoga la un moment dat și m-am plictisit fantastic, deși conceptele erau tot pe acolo, că toate zic același lucru, dar contează cum le zic.
M: Faină chestia cu aikido și optica ta asupra ei.
Tedy: Da, și are aplicabilitate, adică m-a ajutat coordonarea asta a minții și a corpului și în mers cât de cât. Dar ce a fost cea mai interesantă, a fost pe partea de evoluție. Vrei să fii calm când vine peste tine dracul, că înveți la sală asta, dar de fapt te revoltă mai tare. Îți trebuie practică ca să ajungi să interiorizezi ce înveți acolo. De câte ori mă simt încordat sau aprig, aplic ceva din ce am învățat și e un pic mai bine măcar decât dacă n-aș ști.
Mai e și o chestiune de comunitate, e tot vorba de comunitatea care contează. Ieși la o bere și povestești și continui antrenamentul. Ca în orice chestie pe care o faci, ieși cu colegii, te simți ca oamenii, nu faci doar business sau corporate ca peste tot.
M: Știu că te-a marcat foarte mult zborul cu avionul, când ai pilotat.
Tedy: Acum vreau să fac un documentar despre un prieten, Alexei, care e pilot de parapantă și care și-a rupt picioarele într-o țară de asta gen Zimbabwe doi ani la rând în același loc. Deci la spitalul ăla a ieșit un studiu de caz. Jur, mi-a povestit Alexei. Vreau să fac un documentar cu el în aer, să zbor cu el.
M: Atâta vreme cât nu vă duceți tot acolo, deși gândește-te ce film ar face chestia aia. Ai filma mâna destinului direct.
Tedy: Primul moment când am simțit chestia asta a fost după ce am urcat prima oară pe Piatra Craiului înainte să merg la aikido. Am fost acolo de trei ori, dar prima oară am urcat ca prostul că eu aveam 4X4 și am făcut o întindere, la modul că n-am mers trei zile, tot ce puteam era să merg la baie, la masă. N-am trăit niciodată să nu pot să merg deloc și atunci a fost cel mai rău.
M: Dar pe ce traseu ai fost? Chiar cel cu lanțurile?
Tedy: Nu, până la lanțuri.
M: Mi se pare foarte greu, am făcut o dată traseul ăla și mi s-a părut groaznic de greu.
Tedy: Da, îl urci în două ore, îl cobori în șase. Dar mi se pare interesant documentarul meu, vreau să am o conversație cu el acolo sus, despre zbor. Asta cu avionul, că mă întrebai, a venit după un moment mai idiot al meu, după un divorț. Mă rog, și eram după divorț și vine la mine un prieten, Cristi Onetiu, care spune că vrea să le fac un video și să joc în el, e un video despre fericire. Și i-am zis că m-a găsit, „vrei să vorbesc despre fericire”. Dar am făcut, mereu m-a ajutat diferența dintre profesional și personal, că mulți zic dacă ai probleme personale afundă-te în muncă. Pe naiba! Munca e muncă, eu când sunt la filmare o consider muncă. Și zic că trebuie să fie o zi din viața mea și la final trebuie să fac ceva special. Am zis că vreau să sar cu parașuta. Nu o mai făcusem, dar în perioada aia aveam așa gânduri de astea de imbold, fie ce-o fi. Am vrut să testez puțin destinul și era luna martie. Sezonul de parașută se deschidea în aprilie și după vreo trei săptămâni am căutat un salt, încerc cu o bordură. Mă gândeam când voi fi la marginea avionului oare cum va face inima. Am zis măcar să mă consulte un cardiolog care știe ce înseamnă și cu patru zile înainte de filmare, aveam un salt care nu eram sigur că se întâmplă și ajung la ăștia la Aeromed lângă Ikea și un doctor la șaizeci de ani, mă vede în ușă și zice dacă am venit pentru o porție de ceartă și îi spun că am venit să fac salt cu parașuta. Îmi spune că nu pot, că e periculos și îi spun „hai să vedem ce zice inima”. Eu am pulsul așa agitat mereu și când sari, la adrenalină, nu e inima mai tare și am vrut să văd dacă e ceva și i-am spus să mă bage măcar la aparate și nu avea decât cele de bază, stetoscop. A zis că inima e ok, dar că poate să îmi să fie fatal, pentru că presiunea care este sus combinată cu mușchiul respirator poate să îți dea stop. La câteva zile, m-am prins că lor le era frică să își dea acordul verbal pentru că nu au mai văzut unul ca mine care să vrea să sară cu parașuta și zic ok, dar acum dacă tot am banii, ce să fac cu ei. Am întrebat dacă pot să pilotez un avion mic. Îmi spun că pot să pilotez un avion, dar fără să sar. Bun, l-am informat pe Cristi, care mi-a propus video-ul, că nu pot să sar cu parașuta că cică mor și i-am zis că o să pilotez un avion mic și a fost foarte fain. Am fost pe lângă Brașov și în momentul când m-am urcat în avion eram foarte speriat și o prietenă regizoare mă sună cu o seară înainte să mă întrebe dacă știu cu ce avion voi zbura. Îmi spune că ULM, care e ca o roabă așa, avionul de care ne ferim toți, că mai bine să merg cu parașuta. Am luat-o și pe ea cu mine, că voiam pe cineva pe care îl știu și care știe ce înseamnă. În momentul când m-am ridicat, toată perioada mea nașpa s-a dus dracu. Când ești acolo sus cu o elice și cu o manșă în mână și mi s-a dat să pilotez și eu după ce am dat și eu o probă, mi-a arătat în două minute care ce face și mi-a zis o chestie super tare. Aia pentru mine e cea mai tare lecție de dezvoltare personală și îmi zice că aici te lupți cu vântul. Nu știi de unde vine, nu știi de unde bate, dar poate să te dărâme. Tu trebuie să îți iei avânt drept, să te ții drept. Sunt sigur că avea control la picioare, dar mi-a dat puțin să îl țin cât am mers și aia mi-a dat refresh. Când ești la patru sute de metri cu marșa în mână simți că ai control pe viața ta și e mișto.
M: Și pe direcție.
Tedy: Eh, îl pui cumva jos. (Râde) Faza tare a fost că după aia au vrut și Nelu și Costel cu care filmam măcar zece minute, dar nu mai pornea elicea, era motor mic, și în timpul ăsta dacă se oprea ce făceam, îl planam. E mișto, zborul în sine e foarte tare.
Eu visez doar prostii, visez că conduc mașini și îmi pun pe pedala de accelerație o cărămidă.
M: Visezi vreodată că zbori?
Tedy: Eu visez doar prostii, visez că conduc mașini și îmi pun pe pedala de accelerație o cărămidă.
M: Ziceai la început că ai un fel de fantezie să îți deschizi un restaurant. Cam pe ce mood?
Tedy: Atunci eram pe românesc cu franțuzesc, acum n-am. Mă bag dacă e mâncare bună și n-are spanac sau urzici. Cel puțin mirosul de spanac sau urzici mă face să alerg. Eu prefer stake-ul. M-am dus în Londra și am întrebat care e cel mai bun barbeque și am găsit o mie șapte sute de review-uri la o chestie cu stake, fenomenal, în Soho, Paradisul, și am fost acolo și într-adevăr e un stake extraordinar, combinație de carne cu un pic de grăsime făcută pe foc. N-am mâncat niciodată ca acolo, chef-ul era român, mi-a plăcut.
M: Ce fel de vinuri preferi sau de unde a apărut această pasiune pentru vin?
Tedy: De la Păduraru. Păduraru era host cu soția lui, organizează tabere pentru tineri și atunci ne-am împrietenit foarte repede toți trei, eu cu el și cu nevastă-sa, fiind Berbeci toți trei, felul ăla de chimie, că ulterior mi-au devenit nași de cununie, el mereu zice că o să fie nașul meu pe viață. Mă rog, eram în chirie, în anul doi sau trei, și m-am mutat în chirie cu un coleg în București și vine Păduraru într-o seară la mine și îl ajut să își facă site și îmi aduce o sticlă de vin roșu, sec. Mă rog, și eram singur acasă și țin minte că voiam neapărat să beau și am scobit dopul cu furculița. Era un vin roșu, un vin sec foarte bun și dimineață am văzut două pahare, două scaune răsturnate și de atunci mi-am dat seama că îmi place vinul roșu, sec, Merlot. Am aflat la un moment dat că am un ventricul mai mare și tata mă întreabă de la ce și i-am zis că e de la vin. Eh, în limite normale. La Jidvei am fost de vreo două ori, la degustări la Cetatea de Baltă și jos, la subsol, și îmi plăcea foarte mult spumantul și Muscatul, iar Muscatul era ce trebuie.
M: În Cluj ai găsit vreun loc unde să bei?
Tedy: În Cluj am găsit primul wine bar, se cheamă Bruno Wines, în Piața Muzeului e mișto. Are din toate țările și îți dă și la pahar din fiecare, iar pe tavan sunt lipite dopuri de plută. La 1000 de Chipuri merg cel mai des, în București.
M: Care e definiția artistului pentru tine? Care e modul în care privești lumea?
Tedy: E ideea lumii din perspectiva artistului. În ceea ce privește filmele, oricât de uman le faci, sunt un produs de business și eu nu îi spun artă, ci umanitate. De aia poate îmi și plac filmele alea care sunt super comerciale și au ajuns și au făcut bani, dar sunt mișto și profunde.
M: Acesta nu este felul în care umanitatea se comunică?
Lumina s-a mutat. Terasa începe să se umple, ușor ușor, iar Tedy trebuie să plece la studio. A rămas că ne mai vedem curând.
Colophon
Fotografii: Canon Eos 5d, Canon Eos Rebel K2, Canon Lens EF 50 MM 1:1.4, Canon Lens EF 17-40mm 1:4; film Fujicolor 200
Corp de literă: Old Standard, Poppins, Libre Franklin
