Despre curiozitate și consecvență

M.: De regulă, fiecare întâlnire Mysterium pornește de la povestea drumului. Care a fost drumul tău? Cum te-a dus drumul către proiectul tău de suflet care este Fundația Calea Victoriei? Care a fost drumul până atunci? Care este drumul de atunci încoace?

Sandra: Întrebarea aceasta poate fi debutul unui roman: care e drumul? Întotdeauna trebuie să sintetizăm drumul. Vrei să spui cum am ajuns aici, cumva care au fost momentele care ar lega povestea cu ce s-a întâmplat? Povestea mea începe cu momentele în care m-am concentrat pe lucrurile care îmi plăceau și unul dintre lucrurile acestea a fost pictura. În primă fază, în rol de consumator dacă vrei. Copil fiind am avut șansa să aibă ai mei o bibliotecă cu multe cărți, albume de artă, reproduceri de tablouri. Deși nu cred că eram la școală ― sau urma să intru ― deja răsfoiam aceste albume. Cumva cred că acesta fost primul contact cu arta. Rețineam tablourile și numele pictorului într-o anumită măsură, fără să știu curente. Îți dai seama, aveam cinci sau șase ani. Evident că aveam pictori favoriți. Cu cât erau costumele mai complicate, cu atât mi se păreau picturile și mai interesante. După zona asta vizuală care se leagă de ce se întâmplă acum la fundație, adică artele frumoase, pictura și cursurile practice de desen sunt întodeauna în programa noastră. După povestea cu pictura, din perspectiva aceasta a consumatorului, a celui care admiră, am început și eu să desenez. Desenam foarte frumos. Apoi evident am descoperit și literatura, am început să citesc. Pe scurt, am fost un copil fascinat de arte, un copil care învăța cu ușurință și pianul, desena frumos, învăța și limbi străine ușor. De altfel, acest lucru e foarte frumos teoretic și foarte încurajator, dar, pe de altă parte, e greu să alegi ce îți place și asta se leagă din nou cu Fundația. Dacă se uită cineva pe site-ul fundației, va vedea foarte multe domenii culturale și umaniste. Lucrurile pe care le fac azi reflectă lucruri care mi-au plăcut când eram mică, pe care le-am studiat când am crescut, pentru că la un moment dat am ales. La un moment dat a trebuit să aleg.

Îmi place să scriu, să desenez, mi-ar plăcea să cânt, dar am ales Literele. Cumva a fost mai la îndemână. Părinții mei nu m-au încurajat și n-au avut curajul să mă lase să merg la un liceu de arte, cumva s-au gândit că voi muri de foame. Când a venit Revoluția, eu eram în clasa a-XI-a și atunci am hotărât să nu mai dau la o facultate de inginerie, unde voiau ai mei, ce se căuta la vremea respectivă sau cum credeau ei că e mai bine pentru noi, și am dat la Litere. Eram bună la română ― citeam ― și nu puteam să mă fac peste noapte soprană și nici pictoriță, că nu am fost la Tonitza. Cu desenul cochetasem, dar renunțasem cumva. Îmi plăcea foarte mult să fac portrete. Mi-am dat seama că era spre grafică ce făceam eu. Dar ai mei nu m-au încurajat. Cu muzica la fel, ascultam foarte multă muzică clasică, încercam să fac vocalize prin casă, dar nu îmi ieșeau notele înalte și eu credeam că nu sunt bună. Am aflat de curând, colaborând cu diverși muzicieni, că notele înalte se dezvoltă după un timp, deci cumva, nu m-am interesat și singură m-am păcălit. Dar probabil că așa a fost să fie pentru că facultatea asta de Litere a fost foarte frumoasă. Au fost patru ani minunați din viața mea. Pe vremea aceea se făceau patru ani. Am fost inspirată de întâlnirea cu niște profesori foarte carismatici pe care i-am avut în minte până târziu. Mulți dintre profesorii sau stilul lectorilor de la Fundația Calea Victoriei continuă o atmosferă pe care eu am trăit-o la seminariile din facultate. Era o deschidere foarte mare, deși teoretic era vorba de literatură ― scriitori români, literatură universală, literatură engleză; am făcut Română-Engleză. De fapt, acolo vorbeam foarte mult despre civilizații și cultură. Lucrurile erau totdeauna puse în context. După ce la școală 12 ani am făcut fizică, matematică, toate separate, fiecare în cuțiuta sa, ceea ce din punctul meu de vedere este plictisitor și presupune foarte mult timp irosit, la facultate lucrurile s-au legat și a fost foarte frumos. E adevărat că am fost și la o clasă de mate-fizică, la un liceu industrial cum erau pe vremea aia, și a contat foarte mult ce am făcut eu pe cont propriu. Ușor haotic, mai ascultam muzică, mai citeam o carte, mai cercetam ceva.

În povestea mea mai este important faptul că mama mea, Maria Ecobescu, ne-a dus de mici pe mine și pe sora mea Cristina, la muzee, expoziții; am călătorit mult. Tot timpul a conștientizat că e foarte important să avem o cultură generală cât mai vastă. Cumva asta era logica ei. Tatăl meu fiind diplomat am avut și șansa să călătorim, ceea ce, din nou, ne-a oferit deschidere. În clasa a cincea și a șasea am fost în Grecia, am descoperit o țară minunată cu muzee, cu trecut, cu legende, cu o mare albastră. Deci toate lucrurile din copilăria mea și din perioada studenției, despre care am vorbit eu ușor haotic mai devreme, se regăsesc în povestea Fundației. Până să ajung aici, am avut episoade și momente în care am lucrat în diverse locuri, unde evident că mi-am dezvoltat niște abilități necesare pentru a fi un manager, pentru a organiza echipe. Un loc de muncă cu adevărat memorabil a fost o firmă germană de logistică, unde am lucrat șapte ani. Am învățat foarte multe lucruri, nu avea nicio legătură cu artele, cu ce îmi plăcea mie, dar a fost un moment foarte bun de aterizare în realitate, cum îmi place mie să spun, pentru că prea trăiam cu capul în nori. A fost un loc unde am învățat cum să facem un contract, cum se negociază, cum se coordonează echipe, cum vorbești cu un client, cum dai un e-mail. Cumva, prin povestea Fundației m-am întors la lucrurile care îmi plăceau, dar, evident, mai matură, mai așezată, mai în contact cu realitatea, cred eu. Nu foarte mult, dar totuși mai în contact cu realitatea. Râde.

M.: În cazul Fundației, în afară de a ajuta alți oameni să facă ceea ce îți doreai tu să faci inițial, arte și literatură, ai descoperit că îi ajuți pe alții să identifice ce îi pasionează cel mai mult. Găsești timp și pentru tine? Dincolo de management și organizat tot contextul, tot habitatul acesta, mai găsești timp pentru tine și pasiunile tale?

Sandra: Da, găsesc. Nu pentru a picta sau desena, dar dincolo de faptul că, da, am creat acest loc în care oamenii pot preda, pot transmite celorlalți teme mai diverse decât cele despre care am povestit înainte, precum antropologie, istoria religiilor, filosofie și multe altele, precum și zona de dezvoltare personală care a crescut foarte mult în ultimii ani, nu numai că am găsit timp pentru mine, participând la cursuri și conferințe, dar am învățat enorm. Eu nu sunt doar organizator, dacă vrei, creierul operațiunii sau zâna bună sau rea — depinde de moment — ci și elev. În postura de elev, m-am reîntors la marea mea iubire, muzica clasică, datorită lui Tiberiu Soare, dirijor de la Opera Națională București, care povestește absolut senzațional despre opere, despre balete și face tot felul de conexiuni. Așa am reînceput să ascult muzică clasică, ceea ce nu prea mai făceam în ultimii zece ani, decât destul de superficial.

Apoi l-am descoperit pe Vintilă Mihăilescu, pe care-l știam din articolele și din cărțile dumnealui și m-am îndrăgostit de subiectul numit antropologie. Mai mult decât atât, m-am apucat de un master, acum încă mai lucrez la disertație. Deci sunt studentă la 46 de ani. Sunt în anul doi, la Masterul de Studii Vizuale și Societate, la S.N.S.P.A., un master păstorit de Vintilă Mihăilescu, care este minunat pentru că e interdisciplinar. Pentru mine cuvântul „interdisciplinar” e un cuvânt cheie. Deci da, beneficiez foarte mult de roadele acestei povești și mă pun și în postura de învățăcel, iar acest lucru m-a ajutat enorm să cresc, să depășesc niște limite. Evident, este un proces continuu.

Modelul, reperul meu principal și omul cu care am început Fundația este Neagu Djuvara, care la 90 de ani, când l-am cunoscut, era cel mai tânăr (între ghilimele) cel mai energic om pe care îl cunoșteam. Avea atâta energie, atâta bucurie să scrie, să citească, să circule. În fiecare zi, mergea la bibliotecă să studieze, scria cărți. Îmi amintesc că la un moment dat l-am vizitat la Sinaia, unde stătea în casa unui prieten. Am mers cu soțul și cu fiica mea, avea un pahar de whisky, niște chipsuri, că tot mă gândeam ce mănâncă Neagu Djuvara, și scria o carte despre Thocomerius și Radu Vodă. Ne povestea cu cât entuziasm scria cartea, că o să fie foarte tare, că o să provoace scandal și că va enerva pe foarte mulți. Omul era atât de pasionat! Am realizat ce înseamnă să înveți tot timpul, să fii foarte pasionat de niște lucruri și cum chestia asta, pe lângă bucurie, îți prelungește viața din toate punctele de vedere. Cumva știam acest lucru, dar așa am văzut-o foarte aproape de mine. Ca să închei povestea cu el, Neagu Djuvara a plecat din lumea asta în momentul în care chiar a obosit. Cu un an înainte să moară, mi-a spus că el chiar a obosit și că nu mai funcționează corpul. Tot a făcut multe lucruri. A scris cărți, mai încet, dar a fost greu. Astfel, a plecat împăcat efectiv, ceea ce îmi doresc și eu. Idealul meu în viață este să mor atunci când totul va fi rezolvat.  Am ajuns să vorbim de moarte, nu știu cum, dar într-o notă veselă. (râde)

Revenind la întrebarea dacă am timp de mine. Nu numai că sunt elevă cuminte la Fundația Calea Victoriei, dar evident că am mai mult timp decât pe vremea când lucram la firma germană. Am timp să merg la Operă, să merg la muzee, să ajung mai târziu la serviciu sau să îmi fac programul cum vreau. Ăsta e avantajul unui antreprenor sau freelancer. Toate cursurile Fundației sunt frumoase, însă am unele cursuri și unii lectori preferați. Povesteam despre dirijorul Tiberiu Soare și ți-am adus cărțile acestuia, care de fapt sunt transcrierea unor conferințe pe care le-am făcut cu Tiberiu de-a lungul anilor. Noi le-am înregistrat pentru arhiva Fundației și apoi el a avut ideea sa facem cărți. E greu de cuprins în cuvinte, însă întâlnirea cu asemenea oameni m-a făcut — cum a fost în cazul conferințelor și discuțiilor cu Tiberiu Soare — să mi se reactiveze iubirea pentru muzica clasică. Cochetez cu ideea, spre disperarea soțului meu, ca după ce voi termina acest master să mă apuc de canto. Desigur, el este ușor disperat, pentru că se gândește că trebuie să acord foarte mult timp. Oricum, mi se pare normal să avem foarte multe pasiuni, să ne bucurăm și să facem ce ne-ar plăcea să învățăm, în mod organizat, nu doar după ureche.

Între timp, am mai descoperit o mare plăcere, extrem de periculoasă și extrem de costisitoare, care se numește a organiza concerte. După ce am făcut conferință cu Tiberiu Soare și după am mers să îl văd la Operă, la Sala Radio sau unde dirija el, ne-am propus să facem și noi concerte. Este costisitor din punct de vedere logistic, însă am reușit anul acesta performanța de a face a șasea ediție a Concertului Extraordinar de Anul Nou. E o idee a lui Tiberiu Soare de a face în primele zile ale anului și în România un concert extraordinar de Anul Nou. În momentul în care am început noi existau foarte multe concerte de Crăciun, care au loc în continuare, de Crăciun organizându-se aproximativ douăzeci de concerte la nivel național. Acum am lansat și moda concertelor de Anul Nou. Fără să ne dăm seama, am devenit așa trendsetteri în mai multe direcții. Trec de la una la alta, însă așa se leagă povestea, cumva am devenit deschizători de drumuri sau de mode.

M.: Cred că cea mai mare descoperire e că există această curiozitate. În multe aspecte ale societății românești pare că lipsește fix acest lucru. Pare că este undeva letargică, uitată într-un șifonier. Cum ai spus tu mai devreme, dacă auzi că vecinul s-a dus la un curs de antropologie, ți se pare că e accesibil. Poate nu este atât de „academic” și atât de „elitist”. Mai este și complexul ăsta de inferioritate foarte bine înrădăcinat în societatea românească. Până și în imnul nostru se spune „să dăm dovezi la lume”. Avem o senzație profundă că suntem insuficienți și că trebuie să compensăm și să căutăm confirmarea din partea altora.

Sandra: Da, asta ne învață tot antropologia. Vintilă Mihăilescu ne-a explicat acest lucru și de asta m-am îndrăgostit de el din punct de vedere academic. Antropologia asta face de fapt. Ne-a explicat că e absolut natural. Omul va dori întotdeauna recunoaștere în societate. După perioada comunistă, omul și dacă stătea într-o garsonieră sau într-un bloc vai de capul lui, îi lipsea mașina. Acesta era primul lucru, mașina care îl reprezenta.

M.: Și încă este.

Sandra: Încă este, da. Plus, povestea cealaltă pe care poate o știi. Românii care lucrează în străinătate și care vin și își construiesc în Maramureș case făloase, mari, chiar dacă ei nu trăiesc acolo. Adică e o bătrânică în casa bătrânească și lângă e un bloc cu lift. Oamenii respectivi muncesc acolo, stau în condiții dificile și pun bani deoparte ca să arate în sat că ei s-au ajuns. Asta e peste tot în Balcani. Are legătură cu o lipsă anterioară, cu niște complexe și cu niște probleme sociale și politice prin care noi am trecut și care au fost destul de neplăcute, ca să folosesc un eufemism. Dar ca să ne întoarcem la ce ai spus tu, da, oamenii se pot speria. Mulți oameni spuneau că sună frumos cursul lui Tiberiu Soare, dar că nu se pricep la operă. Desigur că le explicam să stea liniștiți, că nu vor fi scoși la tablă, asta scrie și în prezentarea de pe site. E un loc unde nu există catedră, nu există examene, totul este sub forma unui dialog. Se stă de vorbă și vedem ce iese de aici, cu o atmosferă democratică în general. Și lectorii, și cursanții. Avem cazuri în care un cursant poate să fie mai în vârstă decât lectorul și chiar să îl completeze. Dacă am un lector de 30 de ani care povestește despre București, o doamnă de 60 de ani, cursant, poate spune că în acea casă a locuit. Așa se întâmplă niște lucruri absolut minunate. Nu e ca la școală când eram mici, unde profesorul știe tot și elevul își ține gura. Atmosfera seamănă mai mult cu seminariile de la facultate. Ce e diferit față de facultate este faptul că oamenii care vin la un curs într-o anumită seară au ales subiectul respectiv. La facultate, mă rog, este mai opțional, mai obligatoriu, uneori ai chef, alteori n-ai chef. Noi ne întâlnim destul de des cu studenți. Mulți sunt de la ASE. Eu mă întâlnesc cu ei și, entuziasmată de la Fundație, îi întreb dacă le place la facultate și trei sferturi zic nu. Atunci îi îndemn să se trezească, să acționeze, să descopere dacă le place totuși ceva la facultate sau să o schimbe. Important e să nu stea fleșcăiți în propria lor viață, să iasă din propria inerție. Bine, e dreptul fiecăruia să fie plictisit, să își irosească viața sau să se plângă că viața lui nu e cum trebuie pentru că politica, pentru că țara, pentru că epoca, dar este o autoiluzionare. Depinde de noi cum ne construim viața, evident în limitele date, genetice și geografice.

M.: Cumva, mare parte dintre oameni sunt obosiți încă de când termină liceul. Am așa o senzație că foarte mulți, încă din primul an de facultate, au o lehaminte de parcă ar fi fost 40 de ani în câmpul muncii. E cumva starea asta generată de gândul că nu există soluții, că nu au cum să schimbe condiția?

Sandra: Cred că e preluat de la părinți. Că e comod să fii blazat și sictirit și să fii interesant în blazarea ta, când de fapt tu n-ai niciun fel de conținut. E preluat de la părinți, e preluat de la profesori. Fiica mea este la liceu și există mulți profesori care merg plictisiți la școală să predea și povestesc câte probleme au, cât de greu e, ceea ce este inadmisibil. Dacă mergi la școală și să zicem că nu ai carismă, trebuie să te străduiești să predai cât mai bine, să îi transmiți copilului tot ce poți despre biologie, geografie. Dacă tu vii plictisit, normal că și elevul va fi plictisit. La fel se întâmplă și la facultate.

M.: Măcar partea de curiozitate să o transmită. Dacă ai reușit să termini liceul și facultatea, să-ți poți păstra apetitul pentru cunoaștere. Contează mai mult decât o sută de cursuri luate cu nota zece. Spre exemplu, Roger Waters vorbea despre asta. Când au compus albumul „The dark side of the moon”, este o piesă pe album care se numește „Time” și povestea despre cum au compus-o. Zicea că până atunci au trăit toată viața cu ideea asta că la liceu te pregătești pentru viață, la facultate te pregătești pentru viață. Au pornit proiectul Pink Floyd, scoateau albume și se tot pregăteau pentru ceva ce va veni; moment în care a avut o epifanie. Avea 28 de ani la momentul respectiv și s-a întrebat de ce în continuare trebuie să aibă senzația că ar trebui să se pregătească pentru viață. A realizat că viața a început să se întâmple încă de acum 28 de ani, încontinuu. Dacă ar învăța și copiii că viața se întâmplă și când sunt la liceu și când sunt la facultate și mai încolo, că învățarea, continuă și după ce au terminat școala, că pot să fie curioși în continuare și să descopere multe lucruri noi, ar fi minunat. Dacă reușești să ieși din zona de confort și să îți provoci mereu mintea la paradigme noi, cred că ai șansa să vezi că viața este mult mai interesantă și, în același timp, mult mai relaxantă. Cred că asta faceți cumva prin tot proiectul vostru. Arătați această fereastră.

Sandra: Mă gândeam cum curiozitatea e un mușchi care, de fapt, se antrenează știind. E un proces continuu și cred că pandantul curiozității este bucuria. Asta îi explic fiicei mele, care din fericire a reușit să depășească blazarea asta, după ce a fost puțin dezamăgită de școală și de sictirul profesorilor. A ajuns să descopere cât de frumos e să studiezi singură, să citești. Citește foarte mult. Face de capul ei rusă, germană, acum încerc să o opresc din învățat. De unde era foarte plictisită și stătea tot timpul pe telefon. Clar a avut legătură și cu contextul, cu Fundația, cu faptul că m-am apucat eu de un master și e într-un fel de competiție cu mine, să mă depășească, ceea a și făcut în anumite privințe și asta e foarte mișto. Curiozitatea asta îți aduce de fapt o bucurie. De exemplu, învață ea rusă și după ceva vreme își pune un film și vede că înțelege trei sferturi din ce vorbesc oamenii aceia în rusă și că e ceva pe cont propriu făcut de ea și cât de tare e. Are o disciplină fantastică, la care ea a ajuns, ceea ce mi se pare foarte important. Una e o disciplină impusă, și alta e o disciplină autoimpusă, când tu înțelegi care sunt fructele, roadele disciplinei. Vezi niște rezultate și ai o satisfacție.

M.: Voiam să te întreb, de unde a venit ideea numelui de Fundația Calea Victoriei?

Sandra: Primul sediu era pe Calea Victoriei, unde sora mea Irina, care acum e în Germania, avea un apartament. Ea mi-a zis, într-un moment de vibrație universală, când eu voiam să mă reorientez profesional, eram la acea firmă germană, și ea mi-a spus de apartamentul de pe Calea Victoriei, într-un bloc interbelic, frumos, aproape de Teatrul Act, în care ea locuise o vreme. Mi-a propus să facem ceva acolo. Eu eram deja cu microbul, cu Neagu Djuvara, citisem cartea lui, „Istoria românilor povestită celor tineri”, și am zis hai să creăm un spațiu de învățare și descoperire. Ea însă nu a spus că blocul este cu bulină și că după câteva luni intră în consolidări. Eu am zis să îi spunem Calea Victoriei și atunci mi-a spus să fiu conștientă că în câteva luni blocul intră în consolidare. Am zis că nu contează, că e un simbol pentru București. Eram obsedată de Calea Victoriei. Oricum o să facem cursuri despre istoria, simbolistica victoriei și încă sunt foarte multe glume, pentru că noi de acolo ne-am mutat în tot felul de sedii. Tot crescând am ajuns de la mic la mare și lumea ne întreba unde suntem pe Calea Victoriei, iar noi spuneam că suntem pe Popa Soare, pe C.A. Rosetti, prin tot felul de locuri. (râde) Acum suntem pe C.A. Rosetti 47, la etajul unei case foarte frumoase. Doar în cartiere vechi și frumoase am căutat sedii. E bine, înseamnă multă istorie și patrimoniu.

M: Care ar fi pragul prin care poți stabili că cineva face parte din elită?

Sandra: Alți oameni mai deștepți decât mine au explicat că din elită fac parte oamenii care își fac meseria foarte bine. Doamna Filitti povestea că un instalator poate fi de elită. Și Andrei Pleșu vorbea la un moment dat despre asta. Elită nu înseamnă doar filosoful sau actorul. Înseamnă un om care își face foarte bine meseria. Cum auzi, spre exemplu, că o străbunică a fost o croitoreasă de lux, era categoria de elită pe zona sa. Cumva, cred că așa ar trebui să definim noi astăzi elitele. E de fapt foarte mișcător și tricky cuvântul acesta. Personal, nu îmi place foarte mult acest termen, poate și pentru că a fost o etichetă acordată Fundației, etichetă de sub care a durat ceva timp până am ieșit. Cultura ar trebui să fie deschisă pentru toți.