Cu Romanian Design Week aproape aici, m-am gândit să încerc ceva nou. I-am rugat pe prietenii mei care organizează RDW să îmi recomande 3 designeri pentru 3 discuții. Spun că este ceva nou pentru că, până acum, invitații mei au fost prieteni și oameni pe care i-am cunoscut înainte.
Așadar, acum niște zile, pe la sfârșitul lui August, l-am cunoscut pe Sabin Dumitriu, jumătate din studio-ul de design Pluto by Night—un studio, după cum spun ei, descoperit, nu fondat.
Sabin este unul din arhitecții din spatele designului Cărturești Carusel—o librărie inclusă pe multe liste internaționale cu cele mai frumoase librării și biblioteci din lume.
Cam pe la ora 4 am ajuns amândoi printr-un soare intens pe o terasă de pe faleza Dâmboviței, lângă Biblioteca Națională.
M: Sabin, pentru început am mare o curiozitate – de unde vine numele studioului? Are legătură cu zeul sau cu planetoidul?
S: Am găsit un text în care era explicat faptul că Pluto era cea mai îndepărtată planetă (acum planetoid) pe care o poți vedea fără să ai aparatură sofisticată. Cumva, pentru noi este definitoriu să îți aduci aminte mereu că vrei să explorezi.
M: Ceea ce spui tu poate avea legătură și cu faptul că uneori trebuie să îți construiești uneltele pentru a vedea mai departe, poate prin design?
S: Cumva. Noi investigăm și descoperim alte moduri de a face lucrurile. Pentru noi „Pluto by Night” semnifică în principal ideea de explorare.
M: De ce by night?
S: Pentru că noaptea poți observa planetele. E foarte simpatic deoarece multă lume ne întreabă „Dar voi nu lucrați ziua?”. (râde)
M: În 2018 ați fondat studioul. Cum ați început?
S: Da, în 2018, împreună cu Claudia Voinea. Noi am lucrat o perioadă în același loc și, la un moment dat, a apărut nevoia de a reduce puțin scara lucrurilor. Foarte ușor se poate vira într-o direcție corporatistă, poate mult spus așa, iar eu, cel puțin, simțeam nevoia să mă joc. Chestia asta cu explorarea nu este neapărat un model de afaceri foarte bun, dar avem mai mult timp pentru a experimenta. Unele lucruri se leagă, unele devin altceva, dar când un gând este prezent, undeva începe, încet, încet să capete contur. Poate trec ani de zile până când deschizi sertarul cu gândul respectiv și totul se materializează. Însă e un echilibru complicat între a fi serios, la timp cu termenele, a discuta cu clienții și a „te juca”. Funcționează, dar într-o formulă mai restrânsă. Acum avem presiunea de a face mai multe lucruri, dar parcă nu vrem.
M: S-a schimbat piața de design de acest fel din România sau încă vorbim de o nișă?
S: E o nișă.
M: Dar tendința e de creștere?
S: Mie așa îmi place să cred. Mi se pare interesat ce s-a întâmplat din cauza pandemiei. Acum parcă toată lumea e amorțită, mulți își fac fel de fel de calcule, dar poate fi și o oportunitate pentru că sunt atâtea locuri în care îți vor trebui motive mult mai întemeiate să aduci oamenii. În prezent, oamenii sunt destul de greu de scos din casă și, probabil, pentru o vreme va fi așa și atunci va trebui să construiești o experiență fizică, să faci ceva astfel încât să merite cu adevărat să vină cineva la tine.
M: Să le oferi un motiv în plus.
S: Acum lucrăm pentru un magazin cu articole outdoors, piața de biciclete pur și simplu va exploda. Există niște nișe care merg, celelalte …
M: Am văzut că experimentați foarte mult cu materiale, cu texturi. Asta e un trademark? Îl căutați sau vine de la sine?
S: E un răspuns la uniformizare. Sunt niște trasee pe care toată lumea le urmează și, cumva, orice seamănă cu orice. Căutând alte materiale, alte modalități de rezolvare practic noi încercăm să ieșim din contextul ăsta care propune o rețetă pentru orice situație. Încercăm să vedem dincolo de funcționalitatea obiectelor, căutăm o expresie, o poveste.
M: De crezi că e important să ai obiecte unice sau de serie limitată în casă?
S: Poate deveni o extensie a personalității tale. Cred ca aceasta ar fi șansa genului ăsta de demers—pentru că un astfel de obiect te poate reprezenta.
M: Tu ai și un rol de îndrumător, de ghid. Așa cum spuneai și tu, oamenii se învârt în jurul aceluiași tip de habitat – casele arată la fel, mobila arată la fel – și mulți, probabil, nici nu-și dau seama că lucrurile pot fi diferite.
S: E datoria noastră să le arătăm alte variante. Contextul în care ne-am dezvoltat noi e destul de diferit. E altceva atunci când trăiești în Italia sau la Londra înconjurat de un anumit design încă de mic și alta e situația noastră… Ne lipsește fondul. Ceea ce e foarte greu de compensat și pentru noi ca generatori de conținut, de artă, de design.
M: După toate schimbările pe care le-am văzut anul acesta, ce părere ai despre tema RDW de la ediția ce urmează?
S: Mi s-a părut cumva premonitorie, ei au lansat tema înainte de pandemie. Din punctul nostru de vedere al exploratorilor teoretici și asumați, Change e exact ce trebuie acum.
M: Crezi că designul poate ajuta la integrarea în noul tip de normal? Cu siguranță va exista o altfel de normalitate după experiența asta.
S: Designul poate genera răspunsul pentru foarte multe dintre probleme, cred eu. Încă nu le-am identificat punctual pentru că în acest moment sunt foarte multe întrebări. E o investigație care se poate transforma într-o oportunitate pentru design.
Regretul mi se pare o chestie foarte orgolioasă, într-un fel. Dacă regreți fundamental o situație, înseamnă că tu crezi că ai fi putut să deții controlul asupra întâmplării respective. Eu am evoluat prin întâmplări și am învățat că situațiile cu care te întâlnești nu vin și cu instrucțiuni de folosire.
M: Paradigma aceasta poate deveni benefică designului, în condițiile în care designul va fi privit ca un mod de a găsi soluții la probleme și nu doar apreciat din rațiuni estetice. Mulți cred că înseamnă doar „ceva frumos” și nu „ceva frumos care rezolvă o problemă sau ceva care rezolvă o problemă într-un mod frumos”.
S: Mulți oameni nu știu ce înseamnă design. Să alegi o canapea și să pui trei lumini pe un perete, din punctul meu de vedere, nu e design. E o devalorizare a termenului, o confuzie generală în așteptări pentru că nu e o definiție clară fiind un cuvânt împrumutat. Ca și în cazul „luxului… Ajungi să vezi definit ca fiind lux un spațiu cu parchet, gresie și faianță. Spectrul e atât de larg, încât nu mai poți folosi cuvântul la adevărata lui valoare. Sau cum se întâmplă cu „creativ”, cuvânt aproape „confiscat” de agențiile de publicitate.
M: Înțeleg bine ce vrei să spui. Se mai întâmplă ca unele persoane să aibă impresia că ceva este design doar pentru că are multe culori. Dacă realizezi ceva alb-negru, perfect funcțional, te trezești cu întrebarea „Unde e creativitatea aici?”. Creativitatea este asociată cu exuberanța.
S: Ceea ce e fain.
M: Da, e fain, dar cred că nu implică neapărat exuberanță. Sau nu se limitează la asta.
S: Am și un exemplu în sensul ăsta. Un dezvoltator care a învățat foarte mult, la un moment dat a făcut un bloc frumos și simplu. În apartamente a lăsat plafoanele de beton, a pus lumină de contur și arăta excelent. Dar a avut foarte mari probleme în a vinde pentru că oamenii veneau și spuneau „Ce faci? Încerci să mă păcălești?”… Le lipsea plafonul de gips carton cu care ei erau obișnuiți. E foarte complicat ce a făcut el pentru că a trebuit să tragă toată instalația electrică, toate firele, în placă. A fost un demers scump și greu de executat. Discuția pornește de la lucrurile de bază, ne lipsește fondul.
M: Pentru că vorbim despre termeni. Care crezi că ar fi corespondentul în limba română pentru „design”? Nu-i desenare, nu-i proiectare…
S: Am dezbaterea aceasta cu prieteni foarte des care sunt împotriva folosirii termenilor în engleză. N-ar trebui să ne supărăm, dar poate chiar nu avem un cuvânt pentru asta.
M: Era într-un film o scenă în care un personaj spune „- Ăsta e un cuvânt inventat”, iar răspunsul pe care l-a primit a fost „-Toate cuvintele sunt inventate”.
S: Exact. E o ficțiune comună. Oricum e interesant cum e pus în engleză pentru că și gestul este „to design”.
M: Crezi că o definire mai clară a termenului ar ajuta la o înțelegere mai bună din partea publicului?
S: Poate că da, dar îmi e greu să îmi imaginez cum ai putea să generezi o astfel de definire. Dacă poți să construiești o experiență care incită, din punctul meu de vedere e suficient. Anul trecut, am făcut pentru festivalul Awake, undeva pe lângă Mureș, o instalație care în capul nostru era destul de filozofică fiind compusă din niște arce ca niște porți. Și am descoperit jucându-ne în birou, cu o instalație făcută la scară mai mică, vopseaua aceea fosforescentă pe care dacă pui o lumină albastră arată foarte frumos. Am vopsit arcele fosforescent, am pus reflectoare albastre pe ele și a fost extraordinar cât de mult au folosit oamenii această jucărie, în feluri la care noi nici nu ne gândisem. Își făceau declarații de dragoste, se împrieteneau, se certau, își făceau fotografii. Era foarte interesant să stăm și să ne uităm ce moduri de a folosi instalația noastră găsesc oamenii.
M: A căpătat o viață proprie.
S: Apropo de definiți, poate chiar nu trebuie o definiție. Și în proiectele noastre de retail am observat asta. Facem fel de fel de obiecte care au o funcție stabilită, le lăsăm în magazin sau librărie și revenim după o săptămână și rămânem uimiți de câte moduri de a folosi obiectele, la fel de logice și de valide, au găsit oamenii aceia. Ai creat un mecanism prin care altcineva a devenit designer alături de tine. Cred că asta ar trebui să urmărim: să obții un proces la care să participe și alții, un proces din care și tu să afli sau să înveți ceva nou de la ceilalți.
M: Apropo de tema de la Romanian Design Week, crezi că expoziția, instalația voastră de anul acesta ar putea să nu fie doar un exponat, ci un obiect cu care oamenii să poată interacționa? Ți-ai dori lucru acesta?
S: Da, foarte tare. Deocamdată sunt niște probleme de logistică, dar care nu sunt insurmontabile. Ceea ce am făcut noi pentru expoziție este, practic, un puzzle și are un potențial uriaș de a fi explorat de mai mulți oameni. Problema de ordin tehnic a fost îmbinarea care nu a ieșit așa cum mă așteptam eu și piesele pe care le-am trimis a trebuit să le sudez și nu prea mai sunt un puzzle.
M: Este design sau artă?
S: Până la urmă e artă… nu rezolvă nicio problemă.
M: Rezolvă o problemă de Instagram. Poate fi design de experiență, ai creat un spațiu ludic în care oamenii pot să descopere.
S: E ceva între, putem spune.
M: Legat de limitări și de faptul că oamenii preferă o zonă de confort, preferă să se păstreze într-o zonă a obișnuitului. Ai observat asta în rândul persoanelor cu care interacționezi tu, în rândul clienților? Tindem să punem limite la orice, chiar și propriilor vise și dorințe.
S: Da, am observat. E vorba de un specific social și tocmai de aceea nu poți face salturi mari, trebuie să te păstrezi între niște limite pentru că apoi îi pierzi pe cei cu care ar trebui să interacționezi. Depinde mult de cultura spațiului respectiv, de obișnuința oamenilor de a merge la muzeu, de a interacționa cu instalații. Este o japoneză, destul de în vârstă, care e pur și simplu obsedată de biluțe, e un personaj foarte interesant. În interiorul unei casei, integrat într-un muzeu, totul era complet alb, iar experiența ta ca vizitator era să iei câteva biluțe și să le așezi unde dorești tu. E fascinant să vezi fotografiile de la începutul și finalul experimentului, să vezi cum casa a devenit foarte colorată, dar într-un mod foarte civilizat și ordonat. Poate asta e design, să poți să identifici care e locul tău și să faci ceva prin care să împingi lucrurile înainte, dar nu foarte mult.
M: Poate dacă insiști și faci o „supradoză” de instanță interactivă lucrurile se vor mișca. Ăsta este unul dintre principiile pe care le studiază design thinking-ul. Dacă vrei să creezi un spațiu ludic, trebuie mai întâi să studiezi contextul social al locului în care vrei să amplasezi instalația, să îi înțelegi nevoile și modelul comportamental. Cu cât e mai mic și mai specific grupul țintă cu atât e mai ușor să îl faci.
S: Și ai șanse mai mari să funcționeze. Dacă devine generic, nu mai e valoros.
Din 2018 a trebuit să învăț o grămadă de lucruri pe care nu le știam și m-am bucurat să văd că mă descurc.
M: Ar fi fost interesat să vezi instalația creată de voi plasată în câteva locații din lume și să observi în ce fel interacționează oamenii din diverse puncte de pe glob cu ea.
S: Ar fi devenit un studiu socio-antropologic.
M: Cum crezi că se vor întâmpla mai departe lucrurile, cel puțin pentru voi?
S: Acum încercăm să găsim un workshop, un spațiu de lucru. Deocamdată avem un birou, dar e nevoie de un atelier. Și mi-aș dori să adunăm în jurul nostru câțiva oameni din același film. În momentul în care devii manager, nu mai ești cel care se joacă. Am tot încercat, dar nu am găsit echilibrul, chiar pot să spun că am eșuat spectaculos și scump.
M: Când ați înființat Pluto by night în 2018, ai vrut să ieși dintr-o zonă de confort sau te-ai întors într-o zonă de confort?
S: Un pic din amândouă. Adică, partenerul meu se ocupa de partea de business, iar eu de design. A fost destul de complicat când am renunțat la asta. Din 2018 a trebuit să învăț o grămadă de lucruri pe care nu le știam și m-am bucurat să văd că mă descurc. Am făcut asta ca să pot să mă joc mai mult, dar m-am cam încurcat.
M: Te întrebam despre „zona de confort” pentru că sunt foarte mulți oameni care fug de umbrela pe care o oferă „un rol” și, totodată, sunt foarte mulți oameni care își asumă că nu au umbrelă și că e posibil să plouă. Ce e mai important, libertatea sau siguranța?
S: Cred că e o chestiune care ține de caracterul fiecăruia și pot să înțeleg ambele situații pentru că fiecare vine cu anumite responsabilități și libertăți. Să luăm perioada stării de urgență, când nu mai plătea nimeni nimic, nu mai aveam solicitări, pentru antreprenori a fost o perioadă foarte dificilă. Colegii care aveau job-uri erau destul de relaxați, lucrau de acasă.
Lucrurile trebuie să se așeze, să acumulezi ca să ajungi să semeni cu tine. E nevoie de un drum care trebuie parcurs pentru a-ți da seama ce e important, ce contează cu adevărat pentru tine, lucrurile trebuie să se cristalizeze.
M: Dacă ar fi să te întorci în timp, când aveai puțin peste 20 de ani, ți-ai spune „Fă ce este acum Pluto by night”? Sau ai lăsa lucrurile să meargă?
S: Cred că e nevoie de mai multe experiențe, nu cred că e ceva definit a priori. Lucrurile trebuie să se așeze, să acumulezi ca să ajungi să semeni cu tine. E nevoie de un drum care trebuie parcurs pentru a-ți da seama ce e important, ce contează cu adevărat pentru tine, lucrurile trebuie să se cristalizeze. Și legat de discuția de mai devreme, atunci când îți asumi rolul de dirijor ești privat de multe alte experiențe și asta am înțeles-o cu timpul. Am ajuns la execuție să nu fie suficienți oameni pe șantier și am luat bormașina, am dat cu vopsea, „Eu cu băieții mei”. (râde) Am învățat foarte multe experimentând așa, e adevărat că nu sunt lucruri care țin de cultura academică, dar sunt foarte utile. Te prinzi pe drum de toate chestiile astea. Eu sunt fascinat de artiștii care sunt pasionați dintotdeauna de o idee. Mi se pare fantastic, mai ales că nu reușesc să deslușesc mecanismul. Richard Serra este un artist care face sculpturi din oțel, niște valuri uriașe din oțel pe care le grupează și face niște mega instalații. Asta face de 50 de ani. Arată super interesant, spectaculos, dar totuși „hai să facem și altceva!”. Poate el și-a dat seama de la început cine e și în ce direcție trebuie să meargă. Probabil că ai nevoie și de un context favorabil care să îți permită o astfel de dezvoltare. Piața noastră acum e foarte mică, nu ai cum să fii foarte nișat.
M: Omenirea se confruntă cu o pandemie de regrete de mii de ani. Mai ales dacă ești genul de om care trăiește oarecum în afara cercului, ajungi invariabil să te întrebi „cum ar fi fost dacă?”.
S: Regretul mi se pare o chestie foarte orgolioasă, într-un fel. Dacă regreți fundamental o situație, înseamnă că tu crezi că ai fi putut să deții controlul asupra întâmplării respective. Eu am evoluat prin întâmplări și am învățat că situațiile cu care te întâlnești nu vin și cu instrucțiuni de folosire.
Părinții mei mă trimiteau la pregătire la București de la Botoșani, iar pe drumul de la casa unchiului meu spre locul unde făceam pregătirea era un internet café. Și mie mi s-a părut că e cât se poate de normal să investesc banii de pregătire în câteva ore în care puteam să stau să mă joc, asta era mintea mea de atunci. Eu aveam impresia că mă descurc, tatăl meu e pictor, desenam de mic, fusesem la o grămadă de concursuri. Dar nu îmi dădeam seama că e altceva. Am intrat primul la Arhitectură – Design interior și apoi, am întâlnit oameni de la care am învățat foarte mult. Dacă ești orgolios nu înveți, ți se pare că știi și nu ești deschis să înveți.
În text este mai dificil de surprins exuberanța lui Sabin. Lucrările sale, în schimb, vorbesc mai bine despre stilul și filozofia sa. Le puteți vedea la Romanian Design Week, începând cu 11 septembrie.
Mai multe detalii pe: romaniandesignweek.ro
Colophon
Fotografii: Canon Eos Rebel K2, Canon Lens EF 50 MM 1:1.4, Canon Lens EF 17-40mm 1:4; film Fujicolor 200, Acros 100 B/W.
Corp de literă: Old Standard, Poppins, Libre Franklin
