Pe Mircea l-am cunoscut prin prietena mea Ioana, care mi-a povestit adesea despre cronicile hâtre pe care Mircea le scrie de prin 2014, subliniind mereu umorul, scriitura inteligentă și stilul inconfundabil în care acestea sunt scrise. Mircea, sau mai simplu, Meșter cum îl cunosc majoritatea, este jurnalist auto, mereu într-un colț al Europei sau al lumii la vreun eveniment auto de amploare, discutând cu ingineri și directori de design sau participând la vreun drive test absolut special pentru care jumătate din populația masculină l-ar invidia. Când nu scrie despre mașini, scrie despre tenis, fotbal, gimnastică, scrimă ș.a., încercând să restabilească „egalitatea de pe teren aruncând în joc sarcasm, ironie și satiră”, într-o perioadă în care sportul, așa cum susține Mircea, „înseamnă mai degrabă business decât întrecere și uneori mai mult marketing decât valoare”.
Mircea nu a băut niciodată vin, sau bere sau orice altceva alcoolizat. M-a prevenit înainte de întâlnirea noastră, știind cum decurg întâlnirile a căror cronică o scriu aici. Mi-am dorit atât de mult să ne reîntâlnim, încât l-am convins că este un impediment minor, peste care putem trece cu multă ușurință. Întâlnire a fost extrem de savuroasă.
La un moment dat ți-e sete de inspirație.
Ce te-a făcut să vrei să fii jurnalist?
MM: Am știut mereu că vreau să fiu jurnalist, așa cum unii au știut că vor să se facă pompieri sau doctori.
Mereu m-au fascinat oamenii care au știut exact ce carieră vor să urmeze.
MM: Prima amintire pe care o am legată de subiectul ăsta e de prin clasa a patra, a cincea. Din banii pentru mâncare la școală mergeam și îmi cumpăram ziare, inclusiv de sport, asta era mișcarea care mă fascina pe vremea aceea. Le citeam din scoarță în scoarță, de la titlu până la ultimul articol. Ulterior și cu facultatea a fost la fel. Eu am venit la FJSC chitit să dau aici, n-am mai dat admitere la nicio altă facultate, deși ulterior am aflat că se intra foarte greu, mai ales că nu am făcut deloc meditații. Nici nu puteam și nu îmi permiteam să vin de la Bistrița pentru meditații. Dar asta este ceea ce am vrut să fac și iată-mă aici.
M: Și de aici până la interviuri care a fost traseul?
MM: Acum trebuie să mă gândesc la ambele zone în care activez: scriu despre mașini, meseria mea de bază este jurnalist auto, nișa mașini, și doi, cronicile de sport. Sunt două lucruri foarte diferite pentru că zona auto este foarte serioasă, tehnică, iar în partea cealaltă e o abordare relaxată și sarcastică, pe alocuri. E satiră, e umor, e o zonă complet diferită. Dar tot scris este, tot la tastatură se produce, dar în esență sunt foarte diferite și atunci și interviurile din ambele zone sunt diferite. În zona auto vorbesc cu directori de design, CEO, oameni de marketing. În sport vorbesc cu sportivi și e cu totul altă abordare, altă discuție. Sunt două zone complementare.
M: Cronicile în sine sunt extrem de savuroase.
MM: Cronicile au apărut ca o nevoie de evadare. Eu conduc editorial cel mai important site auto din România, Automarket.ro, și am avut o perioadă mai complicată din punctul de vedere al bugetelor, al oamenilor etc. Și am zis că trebuie să încerc și altceva, cu toate că eu pe Facebook deja scriam cronici, un fel de povești ale meciurilor de tenis și de fotbal, într-un stil complet diferit. La început, am scris cronici de la Australian Open, acum șase ani, parcă, și le-am pus pe blogul meu, mirceameșter.ro. Le-am scris și au „explodat”. Scriam pentru plăcerea mea și pentru prietenii care mă urmăreau. Sunt niște cronici cu sport, nu despre sport, cu meciul respectiv, nu despre meciul respectiv. Sunt foarte multe femei care citesc cronici de Champinos League, pentru că nu citești ca să afli cine a dat gol, ci pentru a râde. Sunt foarte mulți oameni care citesc cronicile, deși au văzut meciul, pentru că ei așteaptă să vadă cum am abordat povestea. E un stil aparte, ori îl ai, ori nu-l ai. Nu ai cum să înveți să scrii așa.
E greu să scrii despre orice în 2019 la nivel profesionist, dar poate fi plăcut dacă îți găsești o nișă.
M: Poate n-ar fi rău să amintești că tu ai și jucat fotbal.
MM: Da, toate se leagă. Stilul e stil, nu poți să înveți să scrii așa și e foarte greu să găsesc oameni care să scrie la fel. Când au început să apară parteneri interesați de ceea ce fac eu a trebuit să adun oameni, pentru că nu poți să scrii de unul singur despre un Grand Slam două săptămâni la rând. La un moment dat ți-e sete de inspirație. Pasiunea pentru sport și pentru scris e o fuziune a faptului că atunci când eram mic citeam toate ziarele și toate gazetele și a faptului că am făcut sport timp de 12 ani, fotbal. Aș fi putut să joc în continuare, dar ai mei nu au avut niciodată posibilitatea de a construi cariere pe baze financiare. În România, pe vremea aceea, degeaba erai Zinedin Zidane, dacă nu aveai bani să fii Zinedin Zidane. Poate e și una dintre explicațiile pentru care suntem din ce în ce mai „buni” în sport. Zâmbește ironic.
M: Da, totul se leagă. Viața e un șir de drumuri, de micro-labirinturi. Ieși dintr-unul ca să intri în celălalt, până la urmă nu cred că există un singur drum sau un singur labirint.
MM: Da, viața e un șir de intersecții și un șir de alegeri. De aici și chestiunea cu norocul, depinde de cât ești de inspirat în momentul în care faci alegerea. Eu mă consider mega norocos pentru că am ales doar drumuri nebătute, dar care s-au dovedit a fi bune pentru mine. E adevărat că la asta a contribuit și faptul că am muncit extrem de mult. E foarte greu să scrii în ritmul nostru și în stilul nostru, vorbesc aici de întreaga echipă. La un moment dat, adormi pe tastatură, și nu e o metaforă. Nu poți să fii redundant când scrii în stilul ăsta. Lipsa de inspirație e cea care te obosește pentru că stai foarte mult pe texte încercând să găsești soluții pentru a dinamiza sau a metaforiza situații, fără să te repeți.
M: Sportul și automobilismul sunt pasiunile tale. Faptul că acum sunt și profesie știrbește cumva din plăcere?
MM: E o întrebare bună. Mie îmi place mult ceea ce fac și nu mă văd făcând altceva.
M: În momentul în care pasiunile devin meserie simți nevoia ca în timpul liber să ai hobby-uri?
MM: Înainte să scriu cronici jucam tenis, mi-am dorit mereu să joc tenis. Este cel mai bun sport în ceea ce privește cuantificarea valorii adversarului. Ești doar tu cu adversarul și îl bați sau nu, e simplu. Problema în tenis, și spun asta după ce am discutat recent cu doi jucători tineri, este că trebuie să ajungi la turnee în afară pentru că la noi sunt foarte puține. Și ca să ajungi la turnee în afară nu te ajută nimeni în afară de părinți. Din ce am înțeles e nevoie de un buget care variază între 60.000 și 200.000 euro pe an. În afară, federațiile sunt cele care susțin copiii și tinerii cu potențial. La noi, sunt oamenii pasionați de tenis, sponsorii care încurajează tinerii.
Faptul că am făcut sport mă ajută să fiu empatic pentru că știu cât muncesc oamenii respectivi. În 12 ani de sport eu nu am fost niciodată în tabără pentru că mergeam în cantonamente.
M: Ce părere ai despre faptul că atunci când cineva e în top ținem cu el și la prima dezamăgire îl uităm cu totul? De unde crezi că vine asta?
MM: Cred că suntem extrem de pretențioși când vine vorba de ceilalți și mai puțin când vine vorba de noi, pentru că asta nu presupune niciun efort din partea noastră. Noi avem pretenții de la oameni care ne-au depășit condiția, care au avut curajul de a face ceva. Trebuie să ai un anumit nivel de empatie pentru un jucător și pentru lucrurile prin care a trecut pentru a ajunge acolo. Uite, o jucătoare de 10 ani din Constanța a ajuns prima în lume și unii urlă că nu e la nivelul Serenei Wiliams. Mie îmi plac jucătorii care atacă și nu îmi plac jucătorii defensivi. Eu joc tenis și îmi place să dau în minge, să risc. Și riscând dai afară și pierzi meciul, te bați singur, practic. Jucătorii care scot toate mingile și te fac pe tine să greșești sunt cumva antipatici. Atunci, antipatia e proiectată și în sportul mare. Se poate să îți placă un stil sau altul, dar trebuie să înțelegi ce înseamnă nivelul unui jucător și să ai puțină empatie față de lucrurile prin care a trecut ca să ajungă acolo. Nu te costă nimic.
M: Așa este. Însă se vorbește mult, mai ales de către necunoscători, despre faptul că mulți cedează psihic. Despre faptul că poate fi foarte bună tehnica, însă să nu ajute psihicul. E nevoie să ajungi la o izolare extremă după un meci pierdut, să zicem la mustață, când urmează comentariile marii mase de „susținători înfocați”.
Revenind la cronici, cât de greu se scriu?
MM: Stilul în care scriu eu nu te obligă să te uiți la meci. Scriem de Champions League de 4 ani, deja. În serile de Champions League se joacă 6 meciuri, nu poți să le vezi pe toate, dar trebuie să scrii despre fiecare ceva și te uiți la rezumate. Concluzia e că nu trebuie să vezi meciul și nici să te pricepi că citești despre. Am un prieten care a dat o vorbă pe care o țin minte mereu. Mi-a spus că dacă scriu așa, până și despre horoscop și meteo va citi.
M: Apropo de horoscop, este un tip, inginer la bază, un super creier, care scrie despre astrologie, „Vrăjitoarea electrică”. Scrie într-un fel aparte și el, tare hâtru.
MM: Deci nu se ia în serios masiv. (râde)
M: Apropo de termeni, precum hâtru, care a început să îmi placă mult. Există o carte, publicată acum câțiva ani, „The dictionary of obscure sorows”. Toate cuvintele din dicționarul acesta par inventate și am dat peste o definiție care vorbea despre sentimentul de profundă apăsare atunci când mergi pe stradă și te uiți la alți oameni și conștientizezi, pentru o secundă, profund, în interiorul tău, că toți ceilalți oameni pe lângă care treci au la rândul lor cel puțin vieți la fel de complexe ca a ta. Există un cuvânt pentru sentimentul acesta.
MM: Da? Uite, am descoperit o carte care se numește „I never knew there was a word for it” și conține termeni din toate limbile despre care habar nu aveai că există și este o experiență extraordinară. Sunt trăiri și senzații care au fost traduse în cuvinte în toate limbile. De obicei, nemții sunt șefi pe toate astea. Uite, este un cuvânt la ei, termen complicat pe care l-am învățat de la Eliza, soția mea, „vorqualifikationsspiel bei der Frauen- und Junioren-Fußball-Weltmeisterschaft”, care înseamnă meci de precalificare la campionatul mondial de fotbal femei si juniori. Sau se vorbește în carte despre termeni care definesc senzații și trăiri și realizezi cum nu toate națiile trăiesc aceleași tipuri de sentimente. Asta ține și de geografie.
M: Uite, tot legat de cuvinte interesante, am aflat astăzi despre un cuvânt care definește un nume de fobie și aparent este fobia de a avea paharul de bere gol.
MM: Asta pare strâns legată de fobia de a nu găsi anume chestii când deschizi frigiderul. E groaznic să trăiești cu o astfel de fobie, toate fobiile sunt groaznice, până la urmă.
M: Ce-ai face dacă ai avea mai mult timp liber?
MM: Nu mi-am pus problema. Mă apuc de stat cu cel mic mai mult, deși stau destul de mult timp. În general, timpul liber îl petrec cu el, ori uitându-mă la meciuri. Dar călătoresc destul mult prin natura meseriei.
M: De unde provine numele tău de familie?
MM: Îți dai seama că ar trebui să dau un super răspuns ca să vezi că sunt un super filolog. Pot să spun doar că vine din maghiară, din Ungaria, pentru că acolo e mult mai des întâlnit. Înseamnă exact același lucru în ambele limbi. Știu că mai mergem în deplasări cu mașinile și mai stăm în grup cu analiștii maghiari și întotdeauna li se luminează fața.
M: Oare numele reflectă o meserie sau un statut?
MM: Nu am avut curiozitatea de a investiga mai departe de bunicul meu care a fost șofer de autobuz. Am luat-o de-a gata, poate și pentru că toată lumea are impresia că e ceva „șmecher”. Când am făcut casa am avut o situație că nu mi-a plăcut cum puneau parchetul. Și am luat toate cutiile cu plăci și am desenat pe plan unde trebuie să fie pusă fiecare placă. Muncitorii au înmărmurit și îmi ziceau doar „meștere”. Totul a fost așezat fix cum am vrut, dar acum a venit copilul și a stricat tot parchetul și trebuie să îl schimb. Lui îi plac mașinuțele, mă întreb oare de unde a pornit această pasiune, și le aruncă mereu, iar acum e zgâriat peste tot. Îi place tot ce e cu roți, nu prea mă încântă, dar cine știe, ar putea să se facă inginer auto și să proiecteze mașini electrice. Revenind, cei care mi-au pus parchetul mi-au zis „meștere” și la final le-am arătat buletinul și au fost foarte amuzați. Nu mă ajută neapărat numele când chem oameni pentru reparații, însă sunt tot felul de persoane care nu cred că e numele meu real. Uite, e un nume util dacă ești jurnalist auto, dar cum eu nu sunt. Râde cu poftă.
Recunosc că nu mă pricep la partea tehnică a mașinii, în sensul practic, adică nu pot să construiesc singur o mașină. Îi respect mult pe oamenii care fac asta. Cunosc specificații, pot să compar, să spun ce e mai bun, ce poți să înlocuiești, dar nu cum…
M: În ce constă jurnalismul auto?
MM: Jurnalismul auto e un mix între oamenii care scriu și ingineri. Sunt mulți ingineri care scriu și nu înțelegi nimic, asta e problema lor, în general. Dar am învățat mult și mă ajută și faptul că trăim o epocă de schimbare masivă, trecerea de la motoarele termice la motoarele electrice. A trebuit să mă adaptez, să descopăr lucruri noi, precum faptul că bateria mașinii e un fel de rezervor, nu mai „consumi” cai putere ci kW/h. Următoarea mașină o să fie electrică, am și comandat-o. Mi-am dovedit singur că funcționează mașinile electrice chiar și la noi în țară când am făcut anul ăsta, în luna mai, primul tur al României cu mașini electrice, cinci mașini în același timp. Cu Volkswagen e-Golf, BMW i3, Renault Zoe, Audi e-tron și Nissan Leaf.
M: Nicio Tesla?
MM: Nu se vinde la noi Tesla. Mă rog, se vinde online, de curând au dat drumul, dar n-ai service, n-ai punct de vânzare, n-ai reprezentanță. O mașină electrică e cu totul altă experiență, e altceva. Orice evoluție tehnologică a adus plusuri și vorbim de adevărate provocări. Acum au autonomie mai mică și trebuie încărcate mai des, dar cum ne-am obișnuit să punem la încărcat telefonul, așa ne vom obișnui să încărcăm și mașina. Impresia noastră, atunci când am făcut acest tur, a fost că infrastructura noastră nu va face față. Dar n-am avut nicio problemă, timp de șapte zile, un tur în jurul României de aproape 2.000 de km. A fost excepțional, o experiență foarte mișto, în urma căreia m-am prins că vreau o mașină electrică. Am scris și un articol despre asta în care am documentat totul. Se dezvoltă foarte repede industria aceasta. E o preconcepție, care trebuie demontată, cu privire la timpul de încărcare, dar niciodată nu ajungi cu mașina „goală” și nici nu trebuie să o alimentezi complet. Bateria se încarcă până la 80% mai repede și apoi mai lent. Nu ai autonomie maximă, dar ai 200, 250 de km. Sunt niște preconcepții pe care le uiți în momentul în care testezi mașina. Mai ales că sunt o grămadă de factori care influențează consumul.
M: Temperaturile extreme afectează destul de mult performanța unei mașini electrice?
MM: Aproape toate mașinile au un sistem care reglează temperatura bateriei, răcește, când e cazul și încălzește, când e cazul – un soi de membrană care se răcește și se încălzește cu apă. Și da, autonomia scade, dar e ceva întâlnit și la mașina cu motor termic, doar că acela consumă litri de combustibil și nu kwh.
Nimic nu se poate compara cu a avea un copil. E o experiență care te schimbă complet. Nu înțelegi ce înseamnă responsabilitatea până când nu ai un copil de care trebuie să ai grijă, abia atunci îți dai seama că ai putea face orice.
M: Consumă mai mult dacă mergi cu geamul deschis? Am auzit că s-a făcut un test.
MM: Da, e vorba de un principiu aerodinamic. E ca și cum ai merge cu parașuta după tine. Însă e bine că noi putem trăi aceste schimbări pentru că în viitor vom ști cum a fost și cu mașinile cu motor termic și care a fost începutul industriei mașinilor electrice. La un moment dat, o să ne producem energia constructiv, cred că spre asta tindem. E un pas către mult mai bine. La fel cum nu poți să faci autostrada peste noapte, așa nici mașinile nu le poți schimba în cinci zile. Dar se dezvoltă repede fenomenul ăsta.
M: Care a fost experiența care te-a transformat cel mai mult?
MM: Sincer, momentul în care am devenit tată. E singura experiență care îți împarte, la modul real, viața în „înainte” și „după”. Nimic nu se poate compara cu a avea un copil. E o experiență care te schimbă complet. Nu înțelegi ce înseamnă responsabilitatea până când nu ai un copil de care trebuie să ai grijă, abia atunci îți dai seama că ai putea face orice. Este cea mai frumoasă și cea mai grea experiență prin care poți să treci vreodată.
Nu înțeleg exact cum reușește să aibă Mircea timp pentru toate proiectele acestea. A rămas să îmi mai povestească și în altă zi, când calendarul este mai generos.
Colophon
Fotografii: Canon Eos Rebel K2, Canon Lens EF 50 MM 1:1.4, Canon Lens EF 17-40mm 1:4; film Fujicolor 200, Ilford 400.
Corp de literă: Old Standard, Poppins, Libre Franklin
