Margot — Un bistro imaginar

M: Știu că Bistro Margot are o poveste frumoasă. De unde a pornit, cum a crescut?

Nicolle: Povestea a început acum opt ani, alături de colegii mei de atunci, cu care cream campanii, concepte și făceam brainstorming-uri. Cele mai lungi brainstorming-uri însă aveau loc atunci când trebuia să comandăm de mâncare și, de la o zi la alta, începusem să epuizăm toate opțiunile. În fiecare zi, mâncarea comandată părea să își piardă gustul, așa că într-o zi m-am gândit să le fac o surpriză și să gătesc. Cumva neîncrezători m-au întrebat „Dar cum o să gătești? Că tu nu știi să gătești”. Dar, om de Litere fiind, mi-am zis „ce poate fi atât de greu? Iau o carte și fac ce scrie acolo, sigur o să îmi iasă”. A fost cumva inconștiența sau norocul începătorului, pentru că nu m-am gândit nicio secundă că aș putea să eșuez, drept urmare mi-a ieșit ceva foarte bun și asta mi-a dat curaj să mai încerc și altceva și, preț de o masă, să încerc să fac niște oameni fericiți. Să ne delimităm de griul biroului măcar pentru o oră la prânz, să ne închidem în sala de ședințe, să ne creăm lumea noastră în care să facem călătorii imaginare prin intermediul gastronomiei, să discutăm despre lucruri frumoase și să ne bucurăm de micile plăceri ale vieții. Așa a apărut Bistro Margot. În fiecare zi, colegii mei veneau la serviciu și mă întrebau „și, ce avem astăzi în meniu la Bistro Margot?”. Înainte ca el să existe online, ca blog, a fost bistro-ul nostru imaginar.

Apoi, prietenii au început să mă încurajeze să scriu despre toate astea, pentru că de fiecare dată când încercam rețete noi, voiam să aflu și ce se ascundea dincolo de ele, cum fuseseră create, cine le-a inventat, cum au apărut, care era povestea lor — lucruri pe care, din entuziasm, le povesteam și celor din jur, care m-au încurajat să scriu despre ele. „Bine, dar eu nu sunt chef”, protestam eu. „Nu, dar ești un om care scrie, tu ești povestitor și trebuie să scrii povești”, îmi ziceau ei. Așa m-au convins să pornesc blogul, pe www.bistromargot.ro.

La început scriam mai mult pentru prieteni. Pe parcurs însă, blogul a crescut și la masa virtuală s-au adunat mai mulți oameni decât cercul meu de prieteni, iar eu m-am trezit cuprinsă cu totul de o pasiune care, în timp, avea să devină parte integrantă din viața mea — mai mult decât pasiune, ocupație. Am început să citesc și să studiez pe cont propriu istoria gastronomiei, să încerc să învăț cât mai mult, să încerc să mă depășesc în fiecare zi. Între timp, am absolvit și o școală de bucătari în București, iar anul trecut am ajuns și în Franța, la Hautes Études du Goût, un program de înalte studii gastronomice Le Cordon Bleu Paris în parteneriat cu Universitatea Reims, Champagne-Ardenne.

M: Practic, sunt mai multe povești în ramă, povești pe care le descoperi treptat. Până și numele de Bistro Margot are o poveste în spate. Ce se află în spatele numelui Bistro Margot?

Nicolle: Bistro Margot, Margot, de fapt, vine de la „Maestrul și Margareta”, cartea lui Bulgakov pe care o citeam atunci când a început totul. Colegii mei citeau aceeași carte și cumva aveau împărțite personajele între ei, cineva era Behemoth, cineva era Woland, cineva era Koroviev, le lipsea Margareta. M-au făcut pe mine Margareta lor și, pentru că tocmai mă întorsesem din Franța, m-au alintat Margot. Așa că am început cumva să am un fel de dublă personalitate: Nicolle era copywriterul, omul de creație, Margot era bucătarul, povestitorul. Acum mă bucur că drumul meu s-a construit cumva în așa fel încât să pot să le îmbin armonios pe amândouă aici, la studio, unde au ajuns să se îmbine și cele două activități ale mele: proiectele de comunicare și cele gastronomice, două direcții care pot părea diferite, dar care pentru mine înseamnă același lucru: tot creație.

M: Culmea este că “Maestrul și Margareta” e și una din cărțile mele preferate, iar acum vorbind cu tine îmi dau seama că a trecut suficient timp de când am citit-o cât să o pot revizita. Povestește-mi despre Paris. Știu că te fascinează.

Nicolle: Parisul e marea mea poveste de dragoste, e locul în care mă simt cel mai eu. Îmi aduc aminte și acum de senzațiile pe care le-am avut prima dată când am ajuns acolo, a fost absolut fermecător, nu am simțit nicio clipă că m-aș duce într-un oraș străin, dimpotrivă, pe măsură ce mă apropiam mai mult de el aveam sentimentul că mă întorc, cumva, acasă. Eu sunt genul de om care se rătăcește peste tot, n-am deloc simțul orientării, mă rătăcesc chiar și aici pe străduțe. Ei bine, acolo, într-un fel magic, mă poartă pașii exact unde trebuie să ajung. Am impresia că am trăit cel puțin câteva vieți anterioare la Paris.

M: Ai descoperit la școală, în Paris, un anumit fel de bucurie a vieții, acea bucurie de a trăi și de a gusta, pentru că vorbim despre gust și despre bucuria pe care ți-o poate aduce fiecare dintre lucrurile acestea pe care le descoperi, lucruri pe care le descoperi și prin gust. Vorbeai despre micile plăceri, despre acea joie de vivre și despre cum ai vrea ca tu în tot ceea ce urmează să faci în perioada următoare să aduci aceste valori care pot să schimbe modul în care privim viața și modul în care ne facem timp pentru noi, pentru cei dragi și pentru micile călătorii lăuntrice.

Nicolle: Cumva este o ciclicitate. Bistro Margot a plecat de la ideea de joie de vivre, de a le face bucurii oamenilor din jur și de a ne bucura de micile plăceri ale vieții și a ajuns peste ani exact în același punct, la joie de vivre, care este o fundație pentru a trăi frumos. Printre altele, s-a întâmplat ca școala și oamenii fascinanți pe care i-am întâlnit acolo să îmi reamintească lucrul acesta și să mă reîncarce cu o mulțime de lecții și învățăminte frumoase, care mi-au rămas adânc în suflet.

Uite, spre exemplu, îmi vine în minte acum una dintre cinele educaționale pe care le-am avut în cadrul programului și care s-a desfășurat la o prestigioasă casă producătoare de șampanie — o experiență de care îmi voi aminti mereu cu bucurie și entuziasm, pentru că mi s-a părut realmente o poezie. Acolo am învățat despre relația cu timpul. Știi, oamenii privesc timpul ca pe un inamic, timpul trece, îmbătrânim, pierdem din lucruri…În general, timpul ne sperie, nu ne place trecerea lui, o percepem ca pe ceva negativ. Pe când în șampanie, timpul este prieten, nu inamic, pentru că timpul este cel care dezvoltă, care conduce la maturitate și care ne răsplătește într-un final cu ceva ce ne bucură. Ca să produci o șampanie de calitate e nevoie de timp. Asta presupune, desigur, și niște riscuri. Când produci șampanie trebuie să îți asumi niște riscuri, pentru că dacă ai făcut și cea mai mică greșeală, nu mai ai cum să revii asupra procesului, nu poți să dai undo și să se rezolve. Trebuie să ai curaj și să îți asumi direcția pe care ai ales-o. Cumva, tot procesul de fabricare a spumantului și a șampaniei este foarte asemănător cu ce întâlnim noi în viața de zi cu zi și ăsta a fost unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult în perioada de studiu în Champagne, pentru că eram acolo să învățăm despre șampanie, eram acolo să învățăm despre food and wine pairing, dar în final am învățat despre viață. Astea sunt învățăminte pe care le luăm cu noi peste tot, nu doar atunci când suntem în fața mesei, nu doar atunci când deschidem o sticlă, nu doar atunci când suntem promotori ai gastronomiei și ai vinului, ci și atunci când stăm de vorbă cu oameni, când ne regăsim în diverse situații, când navigăm prin viață, când ne punem întrebări — revenind cumva la principiile astea poate că prin ele găsim și răspunsuri. Sau direcții în care să ne îndreptăm.

M: Ce cântă vinul?

Nicolle: Cred că depinde foarte mult de tine și de cântecul tău interior, pentru că el cântă, dar depinde și ce auzi tu, ce poți să primești tu în momentul respectiv sau cât de deschis ești să asculți. O chestiune de deschidere a sufletului. Unul dintre citatele mele preferate vine de la un bucătar francez cu un cer de stele Michelin, Alain Ducasse: „C’est une histoire d’amour, la cuisine”. Asta spune el și asta cred și eu, că bucătăria este o poveste de dragoste și nu are cum să nu fie altfel atâta timp cât creezi și gătești pentru oameni.

M: Eu cred că ceea ce faci tu este în primul rând ceva ce se poate primi, având în vedere că este ceva ce se dăruiește.

Nicolle: Dar știi care este frumusețea? Că și eu primesc la rândul meu. Când cineva îmi trimite un gând bun. Când cititorii îmi scriu câte un mesaj. Când cei din jur împărtășesc din lumea lor. Tot ce am învățat la Hautes Études du Goût, de exemplu, am învățat de la niște oameni care la rândul lor au dăruit din munca lor, din cunoștințele lor și au împărtășit totul cu atâta generozitate. Până la urmă, sunt oameni care au muncit ani de zile ca să ajungă la un rezultat într-o cercetare sau să descopere niște lucruri în domeniul lor de studiu. Dar ei au ales să ni le împărtășească și nouă, care astfel am ajuns să avem acces la ele mult mai ușor. Este unul dintre cele mai frumoase sentimente pe care le-am avut vreodată, să realizez câte mai am de învățat și să fiu în aceeași cameră cu oamenii care știu acele lucruri. Este întotdeauna un sentiment minunat când întâlnesc oameni de la care pot să învăț, oameni care mă inspiră, pentru că știu că voi pleca din acea încăpere un om mai bogat. Momente ca acesta închid în ele bucurii atât de mici, și totuși atât de mari.

De aceea cred că e foarte important să fim prezenți în tot ce facem și să învățăm să apreciem fiecare moment. Fie că e vorba de a crea sau a găti o mâncare, fie că e vorba de a savura un pahar cu vin, este important să conștientizăm unicitatea momentului și câte sensuri cuprinde el, pentru că până la urmă și momentul ăsta în care noi savurăm un pahar cu vin acum e unic. Și dacă ne întâlnim o data viitoare și desfacem o altă sticlă de vin, momentul va fi altul, vinul va fi altul, lumina și aerul vor fi altele, totul va fi diferit.

M: Mi se pare că ai făcut o poezie, că plutește așa poezia în jur și că dacă întinzi mâna cred că poți să o și simți.

Nicolle: E unul dintre lucrurile care mi se reproșează uneori, că trăiesc învăluită în poezie și că sunt cumva desprinsă de lumea reală. Dar uite, asta mă face să-mi amintesc de o idee a lui Massimo Bottura, un chef pe care îl admir foarte mult, deținătorul celui mai bun restaurant din lume. Secretul unei vieți fericite, zice el, este să lași loc liber în viața ta pentru poezie. Dacă nu lași puțin loc liber pentru poezie în viața ta, atunci nu conștientizezi care este valoarea vieții tale. Preiau ideea lui și te invit să ne bucurăm de poezie, căreia să-i facem loc în viața noastră acum și în fiecare zi.