Mara Coman este, de aproape doisprezece ani, redactorul șef al Marie Claire România, o revistă care vorbește despre modă, dar nu despre extravaganță. M-am întâlnit cu ea în august să îmi povestească mai mult despre paradigma ei și despre #MaraZambeste
Ne-am văzut într-o după-amiază la Osho, în zona Charles de Gaulle. Erau ultimele zile de vară.
Atunci când ești mai mic vrei să bifezi niște lucruri, dar eu am reușit să renunț la ideea că trebuie neapărat să fac un anumit lucru pentru a fi împlinită. E vorba de puțină indulgență și încercare: uneori poate iese, alteori nu.
M: Cum ai reușit să găsești drumul tău prin viață, prin labirint? Ce te-a inspirat să faci față provocărilor pe care le-ai întâlnit? Pentru că îmi pare că ai reușit să găsești o direcție de care se vede că ești foarte pasionată.
Mara: A fost o întâmplare, de fapt, modul în care am ales direcția drumului în viață. Eram o elevă care se pregătea să dea la Drept și m-a supărat ceva în momentul ăla. Mă rog, era ceva concret legat de cum se schimbă modul în care se dau examenele precum bacalaureatul. Eu eram fix atunci în acel context și m-au deranjat schimbările aduse în regulament și m-am apucat să scriu. Am trimis articolul către un ziar din Pitești, a fost publicat și asta mi-a adus o bucurie foarte mare. Pe de altă parte, era ceva ce îmi doream să fac, nu aveam curaj: mi se spunea acasă, cum probabil li se spune foarte multor copii, că nu voi ajunge nicăieri dacă lucrez în presă, așa că mă pregăteam pentru ceva ce consideram că este „de viitor”. Visam că voi fi un avocat, bineînțeles un avocat celebru, și că o să împart dreptatea. Ei bine, lucrurile de acolo au pornit, dacă vrei să găsim un moment-cheie. Altfel, am venit în București, am făcut Dreptul, nu mi-a plăcut niciodată.
M: Până la urmă ai urmat cursurile Facultății de Drept…
Mara: Eram deja în clasa a-XII-a, mi se părea că este târziu să îmi schimb direcția și atunci am venit în București, am terminat facultatea, însă am început din anul II să lucrez la o revistă și practic, cu o mică întrerupere, de atunci asta fac. Însă, că tot vorbim de modul în care mi-am găsit drumul, de multe ori am crezut că nu pot.
M: Pașii se mai încurcau uneori, să zicem.
Mara: Da, aici deja nu mai vorbesc doar de partea profesională. Eram doar convinsă că nu pot să mă axez pe un singur lucru, că nu voi fi o mamă bună, că n-o să pot să fiu și mamă, să am și serviciu, să am și prieteni, și timp să plec și în vacanță, și să fac sport. Am crezut foarte mult timp că n-o să pot și nu știu să spun de unde și cum mi-am adunat niște resurse și am văzut că pot.
M: Ai descoperit acest lucru întâmplător?
Mara: M-am gândit la asta și cred că au fost un fel de revelații pe care nu știu exact cum le-am avut. Deși atunci când eram mai tânără eram adesea nemulțumită că nu fac îndeajuns de multe, că nu merg pe jos, că nu am destule lucruri, am învățat că, dacă te uiți la cealaltă parte a paharului, s-ar putea să vezi că ai niște lucruri foarte frumoase în viață. Însă nu știu să spun care a fost switch-ul, chiar m-ar ajuta și pe mine să știu asta. Pur și simplu m-am trezit într-o zi alergând în parc și foarte fericită pentru simplul fapt că fac asta. Mi-am dat seama că, dacă n-am probleme – iar pentru mine probleme înseamnă să am copiii bolnavi -, restul se poate rezolva. Bineînțeles că am și zile proaste, însă per ansamblu asta este ce contează foarte mult și mă întrebam de ce nu m-am prins până acum.
M: Adică te-ai trezit într-o dimineață și ți-ai dat seama că toate lucrurile de care îți făceai probleme de-a lungul timpului nu sunt atât de alarmante pe cât păreau. Nu ți-ai dat câte un examen de treaptă la fiecare nou lucru pe care îl rezolvai, ci le lăsai să curgă natural și realizai că reușești să le faci față la toate de care credeai că nu te poți apuca și că nu te poți ține de ele.
Mara: Da, asta e diferența și poate că aici ține puțin și de vârstă într-un fel. Atunci când ești mai mic vrei să bifezi niște lucruri, dar eu am reușit să renunț la ideea că trebuie neapărat să fac un anumit lucru pentru a fi împlinită. De fapt, asta a fost surpriza: erau lucruri pe care credeam că nu le pot face și am aflat cu uimire că nu e așa. E drept că am nevoie și de timp – lucrul de care mă plâng cel mai mult, dacă mă plâng – însă, până una alta, văd că reușesc să mă uit la partea plină a paharului.
M: Dacă ai avea mașina timpului și te-ai întoarce să stai față în față cu tine, cea din Facultatea de Drept, cum ar decurge discuția asta? Crezi că tu de atunci ai fi dată pe spate de faptul că ai depășit toate lucrurile de care îți era teamă atunci?
Mara: Ai spus ceva foarte important. Nu doar o dată s-a întâmplat să îmi fie teamă de un lucru și, când acel lucru s-a întâmplat, să-mi dau seama că a fost de fapt vorba de o eliberare.
În rest, dacă ar fi să mă întorc la când eram studentă, și asta înseamnă acum vreo 20 de ani… mi se pare că eram un copil cuminte și foarte serios și mi se pare că e mare păcat. Aveam 20 de ani, aveam zero responsabilități, puteam să fac toate năzdrăvăniile de pe lumea asta. Dar nu, eu eram un copil foarte cuminte, care își dorea un job, nu voiam să mă duc în oraș și să mă distrez, voiam să am serviciu. N-am fugit în weekend-uri la mare, n-am plecat de acasă pe geam, n-am dansat până la 5 dimineața în cluburi. (râde) Am învățat să fac toate astea mult mai târziu și mi se pare că am pierdut foarte mult. Mă luam foarte în serios.
M: Conștiinciozitatea asta de unde izvora?
Mara: Cred că de acasă. Acolo mi s-a spus cum trebuie să fiu, așa cum i s-a spus generației mele și cum inconștient facem asta cu copiii noștri. Și eu le spun fetelor mele că trebuie să facă una și alta și după aia realizez că le cer să se poarte într-un fel sau altul, conform cu ceea ce cred eu. Dar da, eu am fost unul din acei copii care trebuia să fie conștiincios, care era certat când nu avea zece. Bineînțeles că nu luam zece tot timpul, măcar atât făceam și eu.
M: Practic, în toată creșterea, ți-ai construit un alter ego care este avatarul tuturor pretențiilor societății și ale familiei și sunt două variante. Poți să te aliniezi cu acele pretenții și să încerci să umpli cât mai bine forma asta, de multe ori cu prea puțin fond, construită de alții pentru tine și această umplere în sine să fie o ambiție personală și să fie un scop de viață în sine. Sau poți la un moment dat să dai complet la o parte chestia asta și să începi să te descoperi pe tine însăți și să vezi care este de fapt propria formă.
Mara: Da, dar știi că trebuie să te lovești de multe ori cu capul de ceva ca să dai la o parte toată treaba asta și, de obicei, nu prea o faci când ești tânăr.
M: Asta voiam să te întreb. Cum crezi că survine această rupere de patul lui Procust în care tot încercăm să ne băgăm sau în care ne tot bagă alții? Care a fost primul moment în care tu ți-ai dat seama de toate lucrurile pe care le-ai spus mai devreme, că erai prea cuminte și că ai ratat multe din acest motiv?
Mara: Apropo de ce fac acum și de cine sunt acum, a venit un moment în care m-am întrebat care e miza – pentru că am crescut cu niște reguli și cu niște concepte, am crescut cu rușine. Că nu pot să spun anumite lucruri, că e rușinos. Nu poți să faci anumite lucruri, pentru că oamenii vor spune despre tine una și alta. Eu am crescut cu acest „ce zice lumea” și încă nu cred că m-am rupt total de asta. Sunt niște rădăcini care rămân acolo. Le simt în acțiunile mele, doar că acum sunt puțin mai conștientă de ceea ce fac. Când îmi doresc ceva și am dubii, mă întreb două lucruri: ce vreau să fac eu de fapt și ce mă reține. De multe ori, văd că mă rețin niște idei preconcepute cu care am plecat de acasă, de exemplu cu faptul că „nu se cade” să faci anumite lucruri. Am crescut cu ideea că percepția pe care cei din jur o au despre tine e importantă. După care trec niște ani, evoluezi și observi că lumea este prea puțin interesată de ceea ce face fiecare dintre noi și că, dacă e interesată, durează cam 15 minute. După aia își vede fiecare de viața sa.
De foarte multe ori, cel puțin în cazul meu, mă trezesc că mă duc într-o direcție sau în alta pentru că aia e obișnuința. Un fel de inerție: așa ai crescut, așa știi că trebuie să te porți
M: Cred că o mare provocare care apare atunci când îți pui întrebarea ce îți dorești cu adevărat este legată de acea parte a sinelui care se ascunde. Ești tu cel îngropat sub această rușine și consecințele aferente ei sau este sinele acela conștiincios modelat de către pretențiile celorlalți, un sine cât mai responsabil sau, un cuvânt oarecum mai greu, înfricoșat, frica fiind principalul lucru care ne ține de cele mai multe ori înapoi în viață? Cum îți dai seama cine îți dă răspuns atunci când îți pui întrebarea ce îți dorești cu adevărat? S-ar putea să răspundă sinele conștiincios, care vrea să fim cel mai cuminte om, fără dușmani și să nu supărăm pe nimeni.
Mara: Nu știu dacă îți dai seama neapărat, e un mix. Cred că nu mai vorbește doar cultura și vocea cu care am venit de acasă în momentul în care faci ceva ce te scoate din zona ta de confort. De foarte multe ori, cel puțin în cazul meu, mă trezesc că mă duc într-o direcție sau în alta pentru că aia e obișnuința. Un fel de inerție: așa ai crescut, așa știi că trebuie să te porți. Iar atunci când acționez împotriva inerției înseamnă mai degrabă că fac ceva ce îmi doresc eu versus ce trebuie sau am fost învățată. Însă nu știu dacă asta este o regulă.
M: Acest echilibru ai reușit să-l atingi prin experiențe și interacțiuni propriu-zise cu cei din jur sau ai îmbinat și cu studiu, teorie?
Mara: N-am studiat, Am citit, dar eu citesc beletristică, nu cărți de dezvoltare personală. M-ar fi ajutat unele probabil, dar nu pot eu să le citesc, nu mă țin acolo. Pe de altă parte, mi se pare important de punctat că majoritatea ne lăudăm că am ajuns noi la acest echilibru și la această cunoaștere. Eu i-aș spune cum vrei tu, numai echilibru nu. Ca fiecare, am zile bune și zile rele. Am zile în care mă bucur foarte tare de ce mi se întâmplă, dar sunt cele în care nu am chef de nimic și nu știu de unde să mă iau și ce e cu mine. Numai echilibru nu e ăsta.
M: Ce faci în acele momente?
Mara: General valabil, atunci când nu mi-e bine, paradoxal, dorm. E probabil felul meu de shut down și nu știu dacă e cea mai bună idee sau nu, pentru că e un fel de fugă. Adorm și toate problemele nu mai există, deci fug puțin și atunci când mă trezesc o să văd cum acționez. E adevărat că, după somn, lucrurile par mai frumoase, însă nu știu dacă este cea mai onorabilă metodă de a rezolva problemele. Ar trebui să spun că mă confrunt cu ele.
M: Vezi, acum a încercat să vorbească Mara cea conștiincioasă…
Mara: Exact, să dau un exemplu, să fiu un model: „Eu mă confrunt cu problema și am ajuns la un echilibru”. Însă asta nu sunt eu. Deloc chiar. (râde)
M: Ne punem atât de mult problema asta, „ce zice lumea” și „ce ar trebui”, că uităm să fim oameni.
Mara: Știi că, de obicei, când vorbesc despre ei înșiși, oamenii vin cu lista de realizări, slăbiciunile fiind undeva la coadă. Trebuie să te prezinți în fața oamenilor spălat, călcat și fericit. Mai ales fericit.
Așa-i cu anii tinereții, vin cu faptul că nu vezi și nu realizezi anumite lucruri, în plus ai alte așteptări. Îți imaginezi și visezi cum vei schimba lumea (…),
M: Înțeleg chestia asta cu somnul, e un lucru pe care îl fac și eu, numai că la mine reversul este că dorm mai mult decât ar trebui, nu mă trezesc dimineața la timp. Asta pentru că îmi amintesc problemele care mă înconjoară și prefer să mă culc la loc, să revin la vise.
Mara: Uite, un alt lucru pe care îl fac când nu mi-e bine e să vorbesc cu oameni. Nu pentru că ar avea soluția, doar sunt alegeri pe care trebuie să le fac eu, dar mă ajută să îmi pun ordine în gânduri. Și mi se pare foarte frumos să ai cu cine să vorbești.
M: Poate fi chiar și la un pahar cu vin și vă destindeți.
Mara: Eventual, da. Se mai întâmplă și asta, dar de cele mai multe ori sunt discuții care chiar țin până la două, trei, patru dimineața, deci trebuie să fii liber a doua zi.
M: Am văzut că o altă metodă pe care o folosești este cea cu hashtag-ul #MaraZambeste?
Mara: Da, undeva pe la finalul anului trecut, am avut niște zile în care mi s-a părut că viața mea este foarte frumoasă. Nu puteam să spun exact de ce consideram așa. Însă modul în care decurgea viața mea de zi cu zi era cu trezit cu noaptea-n cap și dus copii la școală, birou, prieteni, o carte, un film. A fost și perioada cu vacanțe și nu mă mai simțeam atât de presată de timp și aveam răgaz să îmi fac ordine în gânduri și lucruri. Și așa mi s-a părut, dintr-o dată, că viața mea e foarte frumoasă și că mă pot bucura de toate întâmplările simple, nu neapărat extraordinare. Uite, eu m-am bucurat foarte tare că mi-am cumpărat un cactus care a înflorit și nici măcar nu știam că soiul ăla de cactus înflorește. M-am trezit dimineața și am văzut că are un boboc și a fost ceva foarte frumos. Mă rog, am simțit nevoia, la un moment dat, să împărtășesclucrurile astea. Dar este și o reacție a mea împotriva extraordinarului, pentru că mă obosește toată treaba asta cu știrile extraordinare de la televizor, cu toate lucrurile extrem de sclipicioase.
M: Prejudecățile și preconcepțiile că viața trebuie să arate într-un anumit mod.
Mara: Da. La finalul zilei, mi se pare că toate lucrurile astea aparent neînsemnate pot să-ți aducă mai multă bucurie. De exemplu, când îți lipsește o persoană, îți dai seama că nu îți lipsesc toate acele momente de senzație, ci acele mici detalii care o individualizează. Când fetele mele sunt plecate și mi-e dor de ele, aș vrea să le aud alergând din bucătărie în camera lor. Un detaliu minor, dar până la urmă de treburile astea ți-e dor. De acolo a pornit #MaraZambeste și acela este un experiment și pentru mine: să reușesc să găsesc ceva bun în fiecare zi și să nu uit asta atunci când cad în butoiul cu melancolie. Să mă pot uita în urmă și să văd că lucrurile nu stau chiar așa. E un experiment care îmi face bine. Cu ceva timp în urmă, într-o perioadă în care eram tristă și nefericită, mi-a spus cineva că ar trebui să notez toate lucrurile frumoase pe câte un bilețel și să-l pun într-un borcan. Nu am făcut asta, însă atunci când mi-a fost bine mi-am amintit de sfatul ăsta și mi-am zis că e păcat să las binele să treacă pe lângă mine.
M: Treaba asta cu a deriva mici bucurii din detalii reprezintă crâmpeie ale unei paradigme în sine, pentru că, de fapt, ceea ce este foarte frumos la experimentul tău nu este neapărat numărul de momente prin care ai trecut, ci faptul că ai avut capacitatea să le observi.
Mara: Da, însă trebuie să fii dispus să le vezi. Am fost un om foarte nemulțumit. Eu, tânără, mi se părea că nu fac, nu am și nu știu de ajuns și m-am gândit de multe ori că poate ar fi fost frumos să fi făcut experimentul ăsta acum zece ani. Dar asta e, probabil că nu aș fi putut să văd toate lucrurile astea. Însă așa-i cu anii tinereții, vin cu faptul că nu vezi și nu realizezi anumite lucruri, în plus ai alte așteptări. Îți imaginezi și visezi cum vei schimba lumea, apoi îți dai seama că nu e chiar așa de simplu.
M: În aproape doisprăzece ani de lucru la Marie Claire îmi închipui totuși că ai influențat foarte mulți oameni, cititori.
Mara: E ceva ce nu știu. Pot să sper că niște oameni au fost influențați în bine, dar ar fi o totală lipsă de modestie din partea mea să spun asta, mai ales că nu se bazează pe nimic concret.
M: Am văzut că vă axați foarte mult și pe latura educativă și subiecte cu impact social, ceea ce este mult mai rar în rândurile revistelor glossy.
Mara: E adevărat, însă revistele de modă au această etichetă că sunt doar cu rujuri și pantofi. E ceva ce m-a înfuriat destul de tare și am încercat să demonstrez că nu e doar despre asta. Noi confundăm foarte ușor lucrurile și avem această impresie că, dacă o femeie este pasionată de modă, înseamnă că n-o mai preocupă altceva. Sunt convinsă însă că sunt multe femei deștepte și cu bun-gust.
M: Cum ați ajuns la decizia aceasta, să integrați și latura socială?
Mara: Marie Claire este o licență franțuzească și acesta este ADN-ul revistei, e un fel de identitate și rețetă pe care o poți adapta în funcție de țară în anumiți parametri, adică nu o poți schimba total. În fiecare țară, revista militează pentru drepturile femeilor.
M: Iată un cuvânt magic, deci poți spune că ești o avocată de fapt, s-a derivat cumva visul de bază.
Mara: În felul ăsta, da. Însă n-am visat să fiu avocat, era ceva din capitolul: ce să aleg din plaja de meserii de succes. Oricum trăim într-o țară în care cuvântul „succes” este ambiguu și este asociat cu câți bani ai în cont.
M: Cum definești succesul?
Mara: Bineînțeles că mi se pare important să nu te gândești la ce mănânci mâine, dacă vorbim strict financiar, dar contează extrem de mult să nu te duci la birou cu silă. Stăm la birou minimum opt ore pe zi. Cum ar fi să te trezești dimineața și să ai un nod în stomac? E îngrozitor.
M: Deci succesul e găsirea unui echilibru între cele două…
Mara: Mi se pare că important e să poți să faci ceva ce îți place. Uite, cred că dacă deveneam avocat, aș fi fost unul mediocru. Dacă nu îți place, nu ai cum să excelezi. Cu siguranță definiția succesului este ceva foarte personal.
M: Revenind la impactul social al revistei, care a fost unul dintre proiectele sau subiectele tale favorite pe care le-ați abordat și care ți-a rămas în suflet?
Mara: Unul dintre subiectele mele favorite este cel legat de violența domestică. Și apropos de ceea ce mă întrebai, țin minte că am avut discuții exact pe tema asta: că noi suntem o revistă de modă. Se vorbea mult despre target, cine sunt femeile care citesc revista aceasta, iar core targetul e format din femei care au deja o carieră. Așa că mulți oameni ne întrebau de ce scriem despre violența domestică, pentru că femeile acestea nu sunt în target și mi se părea fascinant modul în care se punea problema. Dacă eu nu iau bătaie acasă înseamnă că nu ar trebui să mă intereseze subiectul și nici să citesc despre asta? Aici mi se pare că e prima problemă; „mie nu mi se întâmplă, nu trebuie să știu”. Motivul pentru care scrisesem despre asta erau statisticile uluitoare care spuneau că aproape jumătate dintre femeile care se află în situația asta trăiesc în mediul urban – existând convingerea că este firesc ca la țară bărbatul să bată femeia, dar la oraș nu se întâmplă. Când, de fapt, nu e deloc așa. Foarte multe femei care erau victime trăiau în mediul urban, aveau studii superioare și se confruntau cu numeroase probleme care țin de rușine. Dacă ele nu spun prin ce trec, înseamnă de multe ori că familia și prietenii nu știu ce li se întâmplă și nu au cum să le ajute. Pentru materialele astea ne întâlnisem cu psihologi, cu fundații. În fine, e un fel de carusel psihologic. Majoritatea se întreabă de ce femeile rămân în continuare acasă dacă sunt bătute, însă e mult mai mult de atât și bineînțeles că oamenii nu știu asta. Plus, mai este și violența verbală pe care foarte puțini o recunosc, atât între victime, cât și între agresori. Este pur și simplu șocant să îți dai seama ce se întâmplă. Dar, într-adevăr, a fost greu să le explicăm oamenilor, de la colaboratori la clienți de advertising (care se adresau unui target în care, cel puțin teoretic, nu ar fi trebuit să se regăsească astfel de femei), că dacă tu nu crezi sau nu treci prin asta, nu înseamnă că nu trebuie să te intereseze. E grav, dar oamenii de multe ori așa gândesc. Asta a fost una dintre poveștile la care am ținut eu foarte mult.
M: A fost prezentat sub formă de poveste?
Mara: Nu, a fost o campanie întreagă întinsă pe câteva ediții. Am vorbit cu victime, cu psihologi, cu persoane care încercau să schimbe legea. Am încercat să vorbim despre acest subiect din mai multe puncte de vedere. La polul opus, îmi mai place la Marie Claire faptul că este o revistă care pune foarte mult preț pe imagine: mă refer la fotografie, iar acesta este avantajul unei licențe. Ei reușesc să stabilească niște contracte cu fotografi renumiți și noi putem, după aceea, să publicăm imagini la care altfel nu am fi avut acces. Mă gândesc la fotografiile cu oameni care au mers în Africa și au petrecut luni de zile într-un trib. A fost, la un moment dat, un reportaj dintr-o cu totul altă zonă, despre copiii miliardarilor din Rusia, realizat de un fotograf și un jurnalist care au avut acces la câteva familii foarte bogate și le-au cerut permisiunea să le fotografieze copiii în camerele lor. Sunt ani de atunci, însă e un reportaj care mi-a rămas în minte. O fetiță de șapte ani a ținut să pozeze în Dior, iar unul dintre băieței avea o armă. E vorba de o cu totul altă lume la care nu ai altfel acces și sunt lucruri care, deși pentru noi par incredibile, chiar se întâmplă.
M: În contextul în care în paralel sunt oameni care nu au mâncare sau căldură.
Mara: Așa e. Am scris și despre fetițele din țările arabe căsătorite la 11 sau 13 ani și, la fel, au fost oameni care s-au dus și au avut permisiunea să vorbească cu ele și le-au fotografiat. Te uiți la chipul lor, le vezi și își dai seama că nu e doar o poveste. Astea sunt niște lucruri care sunt foarte importante și mă bucur că le putem da mai departe, pentru că noi, local, n-am fi putut să le realizăm.
M: Dar le-ați inclus în edițiile revistei din România.
Mara: Exact. La un moment dat, acum un an, am avut un articol despre două femei care au fost fotografi de război și care vorbeau despre o mulțime de situații-limită și despre modul în care au scăpat de acolo. Cred că uneori, în viața noastră de zi cu zi, când stăm la coadă la cumpărături, nici nu ne imaginăm că există și așa ceva. Și da, este frumos să putem publica asemenea povești și fotografii. Asta îmi place la Marie Claire. Deși este o revistă de modă, nu vorbește despre extravaganță. De foarte multe ori promovează simplitatea în tot ceea ce înseamnă ținută. Unul dintre lucrurile care mi-au fost spuse la training, înainte de lansarea revistei, și care mi-a plăcut foarte mult este: „First is the woman and then the clothes”. Prin asta înțelege, că avem un model, ok, dar dorim ca modelul să transmită ceva, o privire, o atitudine. Dar, mai ales, că femeia este cea care pune în valoare hainele și nu invers. Mă rog, e o treabă care poate să sune foarte abstract, dar din fericire am fost acolo și am lucrat cu ei și am înțeles diferența. E greu însă să vinzi în România modă fără sclipici…
De data aceasta era la fel de cald afară când am terminat, cum era și la început. Mara este o persoană cu o fire pozitivă și, aș spune, contagioasă. În ziua de azi este refreshing o astfel de discuție.
Colophon
Fotografii: Canon Eos Rebel K2, Canon Lens EF 50 MM 1:1.4, Canon Lens EF 17-40mm 1:4; film Fujicolor 200, Ilford 400.
Corp de literă: Old Standard, Poppins, Libre Franklin