Dincolo de a transmite o emoție

M: Ce căutați voi atunci când creați ceva? Care este lucrul care vă animă? Care este punctul de la care porniți?

Livia: Ceea ce mă animă este să reprezint vizual, să pun în materie ceea ce se întâmplă în imaginația mea. De fiecare dată când am un concept despre care m-am documentat și pe care l-am teoretizat foarte mult, în mintea mea se creează o imagine asupra obiectului artistic, asupra a ceea ce vreau să creez, iar tot demersul creativ se învârte în jurul acestor încercări și străduințe de a aduce în mediul vizual acea imagine fictivă. Chiar de multe ori am legat creația și de această zonă onirică pentru că, fiind foarte înrădăcinată în dorința aceasta de a aduce în mediul vizual ceea ce îmi imaginez, de multe ori visam anumite obiecte artistice pe care voiam să le fac. A doua zi, pur și simplu, experimentam materialul textil, de exemplu, în mai multe medii, încercând să creez acele structuri pe care mi le imaginam. Practic, să fac vizibilă o imagine care îmi era accesibilă doar mie.

M: Care este feedback-ul, pentru că e foarte important, la un moment dat, să simți cât de mult din ceea ce tu vezi și reușești să reprezinți ulterior se decodifică în partea cealaltă a celui care interacționează cu produsul finit?

Livia: Sincer, cred că rămâne întotdeauna un vestigiu care nu poate fi pus în realitate și, cu adevărat, reprezentat. În cele din urmă, el rămâne în mintea creatorului pentru că nu poți să redai mereu exact ceea ce visezi, proiectul tău nu se poate materializa exact așa cum ți-l propui inițial, dar în mare parte cred că ideea se transmite către public indiferent că ea mai trece prin câteva distorsiuni și proiectul se modifică pe parcurs. Asta mă face, de fapt, să înțeleg că proiectul artistic e cumva mult mai greu decât pot să și-l imagineze oamenii în exterior, unii privesc arta în zona de joc, de ludic, dar pe mine mă face să mă gândesc că, de fapt, arta înseamnă și un travaliu pentru că artistul se străduiește să creeze un obiect anume și atunci el pune în joc toate forțele lui ca să poată reprezenta exact ceea ce simte sau ceea ce gândește.

M: Dar pentru tine, Laura?

Laura: Pentru mine, în ultimii ani, sensul lucrării a fost acela de a mă adresa publicului cu teme social-istorice, pe care le-am considerat ca având impact asupra societății de azi, dar pe care, îmbrăcându-le în lumea artistică, devin mai ușor de înțeles, poate mai atractive pentru public. Am lucrat în ultimul timp pe forma de artă ca înglobare a memoriei și a reținerii memoriei începutului. Simt că, mai ales în generația tânără, există o deschidere mai mică către istorie și către reîntoarcere în trecut și am încercat să abordez subiecte istorice cu teme sociale, indiferent că sunt contemporane sau nu, prin învelișul artistic, care este extrem de estetic, de atractiv vizual. Oamenii se uită întâi la formă și, ulterior, încearcă să decodifice ca să ajungă la concept și, practic, să intre în contact cu o temă despre care ulterior pot să se documenteze, dacă îi interesează. Așadar, cred că pentru mine a devenit mai important conceptul decât forma estetică pe care o are obiectul artistic, dar pentru asta estetica devine un intermediar .

M: Crezi că mai au oamenii răbdare să decodeze?

Laura: Da! Repet, nu putem să vorbim despre unanimitate, foarte mulți sunt atrași de imagine și, pentru că trăim în societatea imaginii, lumea e atrasă să fotografieze, să posteze pe rețelele sociale, deci în zona retinală, la nivel de suprafață. Însă am întâlnit și oameni care au această cultură, acestă viziune globală și cunoștințe în mai multe domenii, care trec foarte ușor peste formă și sunt interesați, mai degrabă, de concept și de poveste, de tema abordată, decât de partea vizuală.

M: În demersul tău, simți că te orientezi mai degrabă către cei care au interesul și disponibilitatea să decodifice mesajul sau încerci să surprinzi și să înglobezi cumva un mesaj care să ajungă la cât mai multă lume?

Laura: Mai degrabă încerc să folosesc forme care să fie eligibile pentru publicul larg, în speranța că, adresându-mă unui număr mai mare de oameni, mesajul va ajunge cu siguranță, cel puțin, la o parte dintre ei, în vreme ce, atunci când creezi o artă extrem de elitistă, ești conștient de la început că publicul sau grupul țintă e deja mult mai limitat. Așa că eu încerc să fac o artă accesibilă, iar gradul în care oamenii aleg ulterior să se documenteze despre acele teme pe care le abordez ține mult de dorința și de felul fiecăruia de a se recunoaște, dar încerc să folosesc teme cât mai largi.

M: Mi se pare interesant că amândouă aveți un outlook asupra procesului de creație artistică. Majoritatea persoanelor cred că arta este ușor de realizat, că vine natural și firesc, dar mi se pare interesant că voi vedeți asta foarte cerebral, adică are și partea de spirit. Așa este? Acesta este din background-ul vostru de design?

Laura: Sincer, cred că este legat mai mult de background-ul nostru în general pentru că, deși ne-am pregătit încă de când eram copii în zona aceasta artistică, nu am părăsit niciodată zona de teorie și am încercat să atingem cât mai multe niveluri și domenii de cunoaștere. De aceea, prin artă nu ne-am redus la ideea de a transmite emoție sau de a crea o artă pur și simplu expresivă sau gestuală, ci ne-am bazat și pe cunoștințele pe care le-am acumulat, pe conceptele despre care ne documentăm foarte mult și atunci, ne-am dorit foarte mult să transmitem ceva elocvent și din punct de vedere teoretic, însă arta are nevoie și de partea aceasta cerebrală.

Livia: Pentru amândouă este important să existe această zonă cerebrală, foarte rațională și analitică pentru că și conceptele pe care le transmitem noi prin lucrări sunt puternic înfipte în zona lumii contemporane și atunci, mesajul aparținând lumii acesteia, trebuie să aibă oarecum legătură cu ceea ce se întâmplă în context, spre exemplu, cu istoria, știința sau cu problemele sociale, politice. Deci, cred că trebuie să existe o bază teoretică care să fie clar definită în artă.

Laura: Legat de ideea că arta transmite o idee sau un sentiment și vine natural artistului, e chiar una dintre teoriile artei pentru că arta a fost, de-a lungul istoriei, introdusă în diferite teorii. Conform teoriei artei ca expresie, în care, teoreticienii artei spuneau că orice expresie a sentimentelor artistului este artă, teorie care a fost foarte blamată, ulterior.

M: Ce a înclinat balanța spre artă?

Laura: Cred că avem o atracție către zona științifică din punct de vedere relațional, din ce ne transmiteau profesorii, care ne îndemnau spre medicină pentru că vom trăi mai bine decât ca artiști. Ceva emoțional ne-a făcut să alegem zona artistică. În mod ironic și neașteptat, a fost și suportul părinților care au preferat să facem artă decât medicină. Ne-a surprins susținerea părinților către artă, pentru că ei sunt funcționari publici, nu au legătură cu arta. Când eram mici, nu prea ieșeam să ne jucăm cu copii afară, stăteam la birou cuminți și desenam toată ziua. Ne trezeam, ne apucam de desen, aveam diferite scenografii, recream filme, totul era corelat în doi. Ne-a ajutat și că am avut amândouă această înclinație spre artă. Mama a observat că arta ne face plăcere, deși noi mergeam la olimpiade la biologie. Noi două ne vedeam studiind medicină, însă mama a văzut de când eram mici până când am crescut că suntem făcute pentru artă, că asta ne va aduce mereu bucurie. Astăzi, ne bucurăm că am ales arta. Cred că a fost ceva predestinat!

M: Câștigi bine ca artist?

Laura: Câștigi bine ca artist, dar pentru a ajunge la nivelul în care te poți bucura de câștig, trebuie să fii foarte vizibil, foarte implicat în multe proiecte.

M: Țineți minte când ați început să desenați, care a fost acel declic?

Livia: La un moment dat, aveam o noptieră și întorceam mereu noptiera pe spate, pentru că avea un placaj pe care îl pictasem și eram tare mândre de el. Nu ne-am gândit nicio secundă că poate părinții se vor supăra că am pictat toata noptiera, dar așa a fost toată copilăria noastră. Când venea mama de la serviciu, o rugam să ne aducă bloc de desen, culori, nu o rugam să ne aducă dulciuri. Cred că, de când am învățat să ținem un instrument de scris în mână, am început să desenăm.

Laura: Un declic a fost în clasa a II-a. Livia a luat un premiu la un concurs de la Liceul de Artă, iar atunci profesorul de la Liceul de Artă ne-a chemat la festivitate și i-a spus mamei noastre că avem foarte mult talent și că o să ajungem să facem o artă, în adevăratul sens. Atunci, a devenit vizibil că acest lucru nu e doar o pasiune. Din clasa a III-a am început să mergem la cursuri de desen de două, trei ori pe săptămână. Totul a evoluat, de atunci, și am continuat pe acest drum.

M: Cum ați ajuns să abordați partea de materiale textile?

Livia: Un rol important l-au avut un profesor din liceu, textilist, care ne-a îndrumat în clasa a XI-a, pentru că la Liceul de Arte în clasa a XI-a trebuie să îți alegi o specializare, să mergem spre arte textile, spunându-ne că un artist oricum trebuie să știe să deseneze și trebuie să știe să lucreze cu volumul, ceea ce fac sculptorii, doar că ar fi bine să căutam un material în care simțim că putem aduce ceva în plus. Ne-a indicat faptul că sunt multe materiale care nu sunt foarte exploatate și că putem să încercam să exploatăm ceva nou. Deși, am făcut secția de arte textile în liceu, am lucrat mai mult desen, portret, lucruri de care ai nevoie pentru că dacă nu ești un bun desenator, nu simți că reușești să faci o artă adevărat coerentă cu materialul, iar în facultate, datorită coordonării foarte bune, am simțit atracția foarte mare față de textil. Deși aveam o plajă largă de specializări, amândouă am spus că trebuie să facem textile, am avut și curiozitatea de a încerca ceva inaccesibil la avea vreme. Pe parcurs, dobândind mai multe tehnici, am ajuns să fim foarte atașate, să ne însușim toate acele tehnici și să le dezvoltăm pe fiecare în parte. Ulterior, am încercat să dezvoltăm noi expresivități formale de la acele tehnici, să îmbinăm mai multe materiale decât era convențional. Simt că ne-am însușit foarte bine materialul textil și că acum face parte din creația noastră, într-un mod inerent.

M: În momentul în care prezinți un brand și îl poziționezi pentru public, ar trebui să începi nu de la produs, ci de la întrebarea ,,cum faci produsul în sine” și ,,de ce faci produsul respectiv?” Voi de ce faceți ceea ce faceți asta, ce vă face să vă ridicați din pat într-o dimineață ca aceasta, ce vă motivează?

Laura: S-a demonstrat faptul că există această nevoie de creație a omului încă de la primele forme ale umanității. Omul lua elemente pe care le găsea în natură, le reconstituia, oferea creierului un nou instrument sau un produs care să-l ajute sau care, pur și simplu, să-i facă viața mai frumoasă, chiar dacă nu avea o utilitate practică. Cumva, cred că dorința aceasta de creație, care există în toate formele umane, la mine, cel puțin, este mult mai exacerbată pentru că în fiecare dimineață când mă trezesc îmi doresc să fac ceva, să manevrez ceva cu mâinile, să iau materiale cu formă primară și să le transform în ceva, să simt ca am creat un produs, chit că are o funcție utilitară, că servește unui anumit scop sau pur și simplu are o funcție estetică. Mereu am simțit că în zilele în care nu am făcut nimic artistic sunt zile pe care nu o să mi le amintesc niciodată, zile pe care le-am pierdut pentru că, dacă nu am învățat ceva nou sau nu am contribuit la ceva anume, sunt zile fără sens. Așadar, răspunsul la întrebarea referitoare la care ar fi drive-ul meu, cred ca este dorința de creație, dorința de a face din ceva care există într-o formă limitată un produs pe care îl înnobilez ulterior. Am această dorință de a meșteșugări.

Livia: Similar este și cazul meu pentru că, făcând asta de atâția ani, nu prea mai avem viziunea aceasta a relaxării. Noi ne relaxăm muncind. Eu mă relaxez atunci când creez ceva care prinde viață și intru în provocarea pe care o descrie fiecare lucrare pentru că mă simt incitată de ideea ,,ce voi face astăzi” și cum reușesc să materializez acea imagine, acea lucrare pe care am proiectat-o și atunci toata provocarea aceasta și curiozitatea îmi creează impulsul de a începe. Nu văd procesul ca fiind foarte obositor și ostenitor, dimpotrivă mi se pare provocator și, în același timp, relaxant deoarece, odată ce mi-am conceput proiectul propriu-zis din punct de vedere teoretic, când încep să-l realizez simt o anumită relaxare. Pur și simplu, dorința de a răspunde acelei provocări și de a avea un timp plăcut făcând ceea ce te pasionează este drive-ul de a îmi începe dimineața.

Laura: Aș vrea să mai adaug ceva, după ce am ținut workshop-ul de artă din cadrul Art Safari cu copii, foarte mulți ne-au transmis că le-am făcut ziua mai frumoasă, că au primit foarte multă energie pozitivă, că le pare rău că nu fac activități artistice zilnic, că viața lor pare destul de gri, dar în weekend, dacă fac aceste activități, sunt foarte fericiți. Sunt oameni care au fost la expozițiile noastre și ne-au trimis fotografii, iar faptul că s-au încărcat cu energie pozitivă, că le-am făcut o duminică frumoasă și că și-ar dori ca fiecare zi să fie așa, ne bucură foarte mult. Deși, după cum am zis, nu fac artă neapărat pentru public, fac asta mai mult pentru mine, din dorința mea de a crea, dar când mai există și feedback-ul acesta pozitiv și aflu câtă lume se bucură când vede lucrări de artă sau când încearcă să facă ceva artistic, îmi dau seama că merită să lucrezi și să expui, să întâlnești oameni și să-i faci fericiți prin ceea ce creezi.

Livia: Au fost perioade în care am terminat o lucrare la care am muncit și 20 de ore pe zi, iar după ce am terminat-o și am expus-o, am simțit că ne-am pierdut sensul, că s-a terminat lucrarea și acum nu avem ce să mai facem.

Laura: Eu simt asta în mod constant, ori de câte ori termin un proiect, imediat se instalează depresia aceea post a tot ceea ce s-a întâmplat. La început, da, există un moment de fericire, apoi unul de tristețe că știu că s-a terminat. Simt acest lucru zilnic, ori de câte ori fac ceva care mă hrănește interior, emoțional. Când mă opresc din a lucra la acea operă, simt un fel de letargie și anxietate, dar atunci când o nouă provocare se ivește, mă simt ca la o petrecere, simt că urmează să mă distrez. Există și acele zile când nu ai niciun proiect programat, nici măcar un proiect personal, artistic sau pur si simplu nu am nimic în minte. Dar atunci când se naște o idee, cu siguranță, simt bucurie. Când termini o lucrare, nu te poți apuca imediat de altă lucrare, parcă se instalează starea aceea de doliu. Mereu ne zicem că trebuie să fie acea pauză mentală, emoțională, până când începi un nou proiect.

M: Mi se pare foarte tare că reușiți să trăiți atât de mult în moment, adică, când muncești la o lucrare, lucrezi doar la acea lucrare și când se termină acea lucrare, nu mai există nimic pentru voi pentru că ați trăit doar pentru lucrarea aceea.

Laura: Da! Niciodată nu am putut face mai multe lucruri simultan și îmi amintesc când eram în facultate, aveam colegi care mergeau la cursuri, se înscriau și la toate concursurile și făceau toate lucrările într-o noapte. Noi nu am putut niciodată să facem acest lucru pentru că eram foarte legate afectiv de lucrarea respectivă, era ca și cum am înșela lucrarea respectivă cu altele, în același timp.

Cu siguranță vă dați seama cât de specială e treaba aceasta. Eu am mulți prieteni artiști și, chiar și în cazul meu, în momentul în care lucrez la ceva și munca se apropie de final, vreau să o termin cât mai repede ca să mă ocup de următoarea. Adică nu mai pot, sunt ,,Hai odată, că iar ai pierdut o zi făcând altceva!” Asta mi s-a părut mind blowing, să văd dedicarea aceasta la voi!

Livia: Știu ce zici, e acel moment când ai făcut tot acel proces bine, iar la final nu mai ai răbdare deloc și tinzi să strici tocmai la final. În artă avem foarte multă răbdare, toată lumea se miră cum de avem atâta răbdare pentru că în alte domenii ale vieții nu avem. În artă avem răbdare, mergem pe principiul: dacă am început bine, terminăm bine. Dar și noi simțim genul acesta de nerăbdare în alte domenii. În afara artei, suntem neîndemânatice! Cred că există o balanță!

M: Vă mulțumesc foarte mult, în primul rând din partea Jidvei, pentru eticheta Wine Safari. Personal, vă mulțumesc pentru timpul vostru!

Laura: Si noi vă mulțumim, a fost foarte drăguț!

Livia: Suntem onorate pentru că am văzut că, pe contraetichetă, ați menționat numele noastre. Noi ne-am bucurat trei săptămâni pentru textul acela, am fost atât de fericite pentru că, trebuie să îți zic asta, am făcut lucruri pentru foarte mulți oameni, însă mulți nu ne-au menționat. Nu ne așteptam!