Intuiție și emoție sinceră

M: Întotdeauna îmi place să aflu cum se ajunge într-un punct al labirintului, pentru că mi se pare că viața asta este un șir de multe drumuri, fiecare te duce către altul întotdeauna și că de foarte multe ori ai impresia că ajungi undeva în mijlocul labirintului, nu știi încotro s-o apuci, alegi să mergi în stânga sau în dreapta, înainte sau înapoi, nu are nicio importanță și, până la urmă, reușești să ieși. Dar, de fapt, drumul care te scoate din labirint te introduce, practic, în altul, un fel de infinit. Cum ați intrat voi în labirint? Care au fost drumurile care v-au adus acolo? De unde au pornit, cum au pornit?

Mihai: Am spus povestea asta de multe ori și, de fiecare dată, parcă o distorsionăm puțin, dar, de fapt, e același storyline. Noi, înainte să ne întâlnim, să ne cunoaștem, lucram în zone total diferite ale domeniului muzical și ne-am întâlnit întâmplător. Alex a luat legătura odată cu mine pentru un proiect pe care îl făcea el, nu era vorba de Golan, și a vrut să lucrăm și să compunem niște piese împreună. În perioada respectivă, cât lucram la acest proiect ne-am cunoscut și am început să facem schimb de idei în legătură cu alte concepte și alte direcții muzicale, direcții care ne atrăgeau pe amândoi în același mod. Probabil era și o perioadă de răscruce pentru fiecare, obosisem să facem același lucru, voiam să schimbăm ceva și probabil că două energii sunt mai puternice decât una și a fost mai mult curaj în momentul respectiv și am început să experimentăm. Cu tot felul de idei muzicale, cu tot felul de idei de live act. Când ne-am cunoscut noi, proiectul Golan exista deja, chiar dacă era mai mult un concept. Alex era deja cu încă doi oameni în proiect, iar eu m-am atașat cumva mai târziu. A fost interesant pentru că era ceva nou, ceva ce nu știam dacă va merge în România la momentul respectiv. Cu riscul de a suna ușor arogant, dar pur și simplu nu exista segmentul ăsta, noi nu vedeam un public căruia să ne adresăm, erau destul de altfel împărțite lucrurile și cred că ne-am creat oarecum o nișă a noastră, nișă care exista în alte țări, dar nu o vedeam noi în țară. Noi am fost primii pe segmentul nostru și chestia asta mereu rămâne în avantajul tău, dacă ai noroc să fii primul care deschide ușa. Nu știu dacă am făcut bine, noi când privim în spate ni se pare că anumite lucruri pe care le făceam la început nu erau neapărat cele mai bine așezate piese sau clipuri, dar am învățat pe parcurs. Nu știam exact în ce ne băgăm, era doar un instinct muzical care te împingea să faci una sau alta. Așa a început.

M: Multor oameni le este foarte teamă să deschidă singuri ușa, cum ai spus tu, să fie primii în ceva.

Mihai: E un avantaj doar atunci când se concretizează pozitiv, dar la fel de bine se putea concretiza altfel. Putea să fie o eroare, puteam să lăsăm deoparte niște proiecte importante pentru asta și treaba asta să nu dea rezultate, să nu aducă nimic înapoi.

M: Era și această posibilitate. Spuneați, la un moment dat, într-un interviu, că oricum ați fi făcut-o chiar dacă ar fi fost doar pentru voi. Genul acesta de experiență, genul acesta de muzică, s-ar fi născut oricum.

Mihai: Probabil ne-am fi retras din muzică dacă nu schimbam ceva din activitatea noastră, cred că asta urma. Probabil că nu mai ai așa de mult de pierdut, în teorie, ți-e mai ușor să iei decizii mai radicale cred. Nu ne pusese nimeni la zid, nu era nimeni să ne ia ce e al nostru. Pur și simplu ne plictisisem puțin de ceea ce făceam, era o rutină și când faci ceva creativ, nu știu exact cum introduci rutina. N-am înțeles cum poate să funcționeze rutina când te ocupi cu ceva creativ, nu are sens, e puțin contradictoriu.

Alex: Ajunsesem într-un punct în viața noastră când trebuia să ne placă nouă. Bănuiesc că ăsta ne-a și fost drumul de când suntem mici, cu muzică, muzică clasică. După aia, am înțeles că am vrea în direcția aia, dar niciodată nu a fost 100% ce simțim, pentru că erai într-un anumit loc, într-un anumit anturaj, lucrai cu anumiți oameni, erai mic și nu înțelegeai exact.

M: Adică mereu era o matriță pe care trebuia să o umpli, nu o creai tu, trebuia să te încadrezi.

Alex: Asta este și o mentalitate, pentru că lucrurile de genul acesta se pot face oricând. La noi a venit mai târziu lumina asta, ne-am dat seama că am putea face și altfel, am putea face cum vrem noi, chiar dacă e riscant. E decizia ta, e alegerea ta. Ești un adult, poți să îți asumi asta. Eh, lumea are în general tendința să se plângă că trebuie să facă lucrurile într-un anumit mod, pentru că altfel nu funcționează.

M: Eu cred că e plină lumea de oameni care fac lucrurile într-un anumit fel, pentru că așa trebuie și asta se cere, dar din când în când este nevoie și de partea aceea în care vii și arăți și altceva. Este într-adevăr riscant pentru că toți cei care vor să vadă ceea ce au primit până atunci, în niște moduri mai mult sau mai puțin similare, sunt obișnuiți să aștepte lucrurile acelea, iar în momentul în care le dai altceva, le arăți o altă perspectivă și le spui că, „uite, lucrurile se pot face și în felul ăsta”, poate că nu vor veni buluc, toți dintr-o dată, dar încet, încet vor descoperi.

Mihai: Noi am avut norocul ăsta, să vină toți buluc, dar a fost pură întâmplare. Asta a ajutat foarte mult, adică a fost un struggle de doi-trei ani de muncă până să vezi niște rezultate. E foarte ușor să te demoralizezi, dacă nu ai norocul ăsta la început. Dacă faci exact același lucru și nu ai norocul să ai un mic impuls, începi să te întrebi dacă are sens.

M: Chestia asta funcționează dacă rezultatele sunt pozitive. După ce criteriu judeci dacă rezultatele sunt pozitive sau nu? Cât de mult ceea ce ai pornit tu, acest gen de nișă pentru România, a ajutat?

Mihai: Nu știu dacă am pornit nișa asta, e mult spus, cred că am deschis puțin apetitul unor oameni și pentru ceva intermediar. Nu e nici la o extremă, nici la alta, mai degrabă.

Alex: Dar cum simțim? Mereu simțeai energia când ceva era așa cum trebuie. Până și un clip pe care îl lansam și vedeai un pic vâlva care se crea în jurul lui. O simți și la concerte, o simți când pui o piesă nouă pe care ai lansat-o recent și vezi cum reacționează lumea.

Mihai: Ceva diferit în energia oamenilor, adică am experimentat și înainte de proiectul ăsta. Mă rog, am experimentat fiecare diferite contexte, cu mult mai mulți oameni la un concert sau mult mai multe vizualizări pe un material anume, dar când am luat contact cu energia pe care o cream cu proiectul nou și erau 100 de oameni la concert în loc de 10.000, sau o mie de vizualizări în loc de zece milioane, era o energie diferită a acelor 100 de oameni. Chestia asta nu știu dacă se poate explica, o simți, o intuiești cumva. Simți că omul ăla chiar a rezonat cu treaba asta și că n-o să renunțe așa ușor la legătura dintre tine și el, o să fiți prieteni o perioadă.

M: Ceva mai personal.

Mihai: Da, da, o simți.

M: Și cred că e foarte greu de explicat.

Mihai, Alex: Da, da.

Mihai: Și nici oamenii care veneau nu cred că își dădeau seama exact ce le-a plăcut. E o conexiune care se întâmplă sau nu se întâmplă, cum ți-e scris.

M: De ce Golan? De unde a venit numele, care e povestea?

Mihai: Când decizi să riști tot ce ai construit până în momentul respectiv… pentru că a fost un risc, ne dădeam seama că urmează cel puțin doi ani de a face altceva, timp în care nu puteai să te ocupi de ce ai construit până atunci și ești un pic în afara sistemului (râde).

Mihai: E ca și cum lucrezi 10, 15 ani undeva într-o companie și tot crești, tot crești în acea companie, și în momentul în care ești chiar în punctul unde ar trebui să obții cele mai multe beneficii în urma timpului petrecut acolo, tu decizi să devii freelancer în ceva ce nici măcar nu ai o idee dacă va funcționa sau nu și atunci te simți un pic outlaw.

M: Încă vă mai simțiți outlaws, chiar și acum?

Mihai: Da, pentru că din unghiul nostru lucrurile nu sunt exact cum se văd și din exterior, adică noi avem acum alte lucruri care ne macină. Nu vrem să stagnăm și să intrăm într-o altă rutină. Mereu e o rutină în care te poți așeza din greșeală și poți să faci orice gen de muzică și orice gen de cel mai underground posibil, tot intri într-o rutină la un moment dat. Asta este noua panică a noastră.

M: E foarte contraintuitiv, pentru că spuneți că atunci când sunt o sută de oameni la concert în loc de zece mii pe Arenă, e mult mai mișto și mult mai autentic totul și mai bine o mie de view-uri pe Youtube decât zece milioane.

Mihai: Nu, mai bine o mie de view-uri decât zece milioane care nu îți aparțin. Că nu avem nicio problemă să fie zece milioane, nu mă înțelege greșit, dar să nu fie ale altcuiva.

Alex: Poate sunt artiști, care nu știu, interesul lor e doar să ajungă la radio, să scrie niște piese într-un anumit fel, să genereze niște vizualizări și o expunere, dar asta nu e ceva rău, e pur și simplu ce ți se potrivește.

M: N-am spus că e ceva rău, dar majoritatea oamenilor gândesc că ăsta este criteriul pentru un rezultat bun și dacă nu fac chestia asta, înseamnă că nu fac ceva bine.

Mihai: Da, și noi ne punem uneori întrebarea asta, dar real nu e nimeni preocupat de chestia asta. Uneori te gândești de ce nu ai un milion de vizualizări, dar mă rog, după aia trece, îți revii. Sunt segmente și segmente. Ar fi mult mai absurd să vrei să faci un milion de vizualizări și nu se întâmplă. Dacă ți se pare că trebuie să fii la toate emisiunile sau la toate posturile, atunci aia trebuie să faci.

M: Da, dar dacă întrebarea se naște undeva din tine, când zic din tine mă refer la voi – că pe voi aceeași energie v-a adus împreună – pentru ce faci lucrul? Desigur, dacă de la bun început îl faci pentru că vrei să ajungi la toate emisiunile și vrei să fii în toate locurile, atunci e ok ca asta să fie un instrument de cuantificare. Dar în momentul în care tu îl faci pentru că simți nevoia ca să schimbi ceva, să aduci ceva nou, să te exprimi, să creezi libertatea aceea capabilă să strângă oamenii la un loc și să spună „wow, chestia asta mă mișcă”, atunci îți dai seama că cifrele nu mai sunt o preocupare prioritară care să genereze, ulterior, tot felul de stări conflictuale, care cu siguranță ar influența creativitatea.

Mihai: Cred că orice om care simte nevoia să se exprime în orice fel, ar trebui să facă treaba asta și ar trebui să facă exact cum simte să facă, nu altfel, pentru că dacă tu simți să exprimi ceva, cu siguranță o să mai fie cineva care o să rezoneze cu ceea ce faci tu, iar tu omului respectiv îi creezi o stare de bine. Dacă starea aia de bine se transmite și îi intră lui văzându-te la o emisiune sau auzindu-te la radio, perfect, și dacă tu simți că asta trebuie să faci, atunci asta trebuie să faci. Doar așa se întâmplă conexiunea aia între tine și public. Dacă simți să o faci într-un mod mai restrâns, mai minimalist, mai laid back, așa să faci, pentru că altfel nu cred că se creează conexiunea dintre om și artist.

M: Publicul a avut dintotdeauna capacitatea asta. Dintotdeauna sinceritatea a fost cea care a reușit să întrețină, apropo de chimie, o relație de lungă durată, în care tu să reușești să fii alături de artistul respectiv tocmai datorită acestei sincerități pe care o are. În momentul în care încerci să fii altcineva, poate că dacă spiritul e adormit și nu mai au capacitatea de a distinge din prima, trece o dată, de două ori, dar după este practic imposibil. Nu ai cum să nu îți dai seama la un moment dat.

Mihai: Da, cred că așa este cu guilty pleasure-urile muzicale, pentru că un guilty pleasure e o piesă pe care tu o consideri puțin cheesy așa, dar dintr-un motiv sau altul o aprobi și o lași să intre în guilty pleasure. Dar alte piese, nu, care sunt cotate la fel. Probabil piesa aia, cine a făcut-o, a făcut-o sincer, că e simplă, că e cheesy, omul a făcut-o sincer, lui i-a plăcut, i-a dat o stare anume și de aceea, probabil, se conectează și cu masele în felul ăsta.

M: Cum este pentru voi cea mai bună unealtă prin care vă păstrați spiritul de keep calm and carry on, de a-ți păstra încrederea de sine?

Mihai: Noi cred că avem o soluție puțin mai dramatică la problema asta (râde). Cred că n-ar trebui să continui, dacă simți că n-ar trebui să continui.

Alex: Bine, uneori ai impresia că n-ar trebui și de fapt ar trebui, din nou e complicat. E foarte simplu când pui ceva pe picioare și merge și trec anii și începi să ai credibilitate, apoi ai un buffer în care poți să faci orice, iar oamenii o să te asculte. Au căpătat încredere în tine și e foarte ușor să faci asta. Când tu simți că nu mai ai nimic de spus și nu mai vrei să faci și habar n-ai – dar totuși zici că mai trec trei, patru ani – că s-a ajuns în punctul ăsta. Dar cum tu la început când ai făcut niște schimbări poate așa mulți oameni au fost influențați de schimbările tale și ei au devenit poate mai buni în ceea ce fac ei. La fel, faptul că tragi tu la un moment dat o linie și consideri că e ok să te oprești pentru că nu mai ai nimic de spus, nu pentru că nu mai sunt concerte, poate și asta va influența oameni să acționeze diferit.

M: Îmi aduce aminte de povestea din „Birdman”: starul de Hollywood care adaptează pentru teatru o poveste scurtă de Raymond Carver pe care o și regizează și în care joacă și rolul principal. O pune în scenă pe Broadway și face toate acestea tocmai ca să arate atît lui însuși cât și lumii că e actor adevărat. Și acolo e cumva la fel. Erau unii care au spus că e venit de la Hollywood și că nu are treabă cu ce înseamnă teatru, iar alții au subliniat cât de mult riscă omul ăsta prin faptul că își pune sufletul pe tavă în fața tuturor.

Mihai: E foarte bizar să explici cum a fost povestea, pentru că sună parcă prea siropos, dar noi am lăsat deoparte lucruri pe care le făceam atunci când, din punct de vedere financiar, eram în cel mai mare confort posibil. Produceam muzică pentru tot felul de chestii care se monetizau foarte bine, dar îți ocupa toată energia din toate punctele de vedere.

M: Deci ați fost mai mult producători la început, înainte de Golan.

Mihai: Da, pentru noi nu a fost nicio dramă trecerea de la una la alta, noi ne-am distrat extrem de tare. Nouă ni s-a părut extrem de fun ce s-a întâmplat și nu simțeam altfel momentul respectiv, deși Alex se gândea să își vândă mașina (râde). Dar așa a fost realitatea, noi nu am renunțat la ceva ce nu mergea.

Alex: Overall, a fost acolo undeva o aliniere. Știi cum sunt alea pe ultima sută de metri, toate au fost la un pas să nu meargă. Și noi între noi, eram personalități diferite, a fost destul de ciudat, noi veneam din zone diferite muzical.

M: Care a fost momentul ăla în care ați spus că merge?

Mihai: (râde) N-a venit încă momentul.

Alex: Pentru noi e un fel de sac fără fund. Ideea e că nu poți să pui vreodată degetul și să spui când s-a întâmplat asta. Se întâmplă, dar povestea aia cu drumul chiar e adevărată. Adică devii pe parcurs altă persoană, din anumite puncte de vedere revii constant la zero.

Mihai: Dacă problema ta e să te satisfaci numai pe tine creativ, să îți demonstrezi ție, să îți facă ție plăcere ceea ce faci, vei fi mereu într-o alergătură, nu vei fi niciodată mulțumit. Avem zile când ne trezim și ni se pare că n-am făcut nimic și ar trebui să ne oprim și avem zile în care „wow”, ce multe lucruri am făcut în timpul ăla. Cred că Alex are o poveste puțin mai completă pe subiectul ăsta, când au cântat pentru prima oară la Colectiv și au primit niște bani, simbolic, pentru că au urcat pe scenă.

Alex: Bine, și feedback-ul oamenilor. În Colectiv cred că erau 100 de oameni care plătiseră bilet și era, cred, primul concert al nostru, dar a fost o confirmare că într-adevăr, ok, cineva a dat niște bani pentru a ne vedea.

M: Da, e și ăsta un reper.

Mihai: Adică atunci era clar că nu e doar o tâmpenie.

Alex: Pentru simplul fapt că book-uise Golan la Colectiv, că acolo totuși apăreau trupe mișto.

Mihai: Erai obișnuit, de exemplu, să compui când nu produceai pentru tot felul de contexte în muzică, aveai așa niște șabloane în care trebuia să te încadrezi, trebuia să respecți un minutaj, o structură, un format de piesă și deodată erai în studio și făceai un beat de trei minute în care nu se întâmpla nimic, după care puneai o bucată de voce, după care nu mai puneai nicio voce și după aia aruncai un efect și chestia asta funcționa. Oamenii rezonau cu treaba asta, nu-ți spunea nimeni cum să o faci, cum să o construiești, era libertate totală să faci o piesă super lentă. Era o altă lume pentru noi.

Alex: De aici e și lucrul ăla pe care l-ai simțit tu, de libertate. Chiar așa a fost, chiar așa s-au făcut piesele alea. Te duceai la studio și nu îți puneai niciun filtru, nu te gândeai cum ar trebui să fie.

M: Astea sunt printre cele mai frumoase părți în parcursul unui muzician sau artist. Vezi evoluția lui și poți să îți dai seama ce l-a influențat sau în ce stare era în anumite momente. Spre exemplu, Pink Floyd, dacă e să gândim la „The Piper at the Gates of Down”, din 1967, până la „The Final Cut”, din 1984, vorbim despre 17 de ani, dar în 17 ani este atât de diferit mai tot de la un material la altul și, cu toate astea, recunoști că sunt tot ei. Mie îmi place întregul ansamblu al unui muzician, este o poveste cu un început și cu un sfârșit, nu este o treabă încadrată numai într-un gen, pentru că oamenii nu ascultă muzica doar de dragul acelui sound bite. Și îmi pare că și voi faceți muzică pentru oamenii care vor să enjoy the ride.

Alex: E frumos să fii parte din chestia asta, să asculți așa un artist, să asculți un album nou, să îți dai seama unde a greșit. E open relationship cumva.

Mihai: Sunt artiști de care eu m-am atașat când eram mic și i-am ascultat. Albumul doi era mai prost ca primul și înțelegeai exact unde a dat-o în bară, după aia parcă albumul trei venea din spate și compensa pentru gafele alea și așa se creează o relație sinceră.

Alex: Pe scurt, nu vom reveni la piese vechi pe care nu le mai simțim așa aproape.

M: Deci nu veți face vreodată un turneu Golan Greatest Hits.

Alex: Dacă așa o să simțim că trebuie făcut, da.

Mihai: Filosofia e, în linii mari, să pleci de jos. Ne place chestia asta, să luăm energia de jos.

Alex: Și partea plină a paharului e că s-au făcut multe lucruri frumoase și alți oameni au văzut că se poate.

Mihai: Am văzut mulți artiști care au început să își schimbe abordarea când își construiesc proiectele, care și-au făcut side projects, pentru că era puțin mai palpabil contextul ăsta în care tu faci ceva care chiar îți place. Nu trebuie să îți iei șapte joburi.

Alex: Cumva mai tare decât ce s-a făcut înainte.