Cu multă bucurie, după atâta timp, m-am văzut cu o prietenă foarte dragă mie — pianista Edit Maria Fazakas.
Într-o după amiază caniculară, în curtea studioului meu bolta verde scădea temperatura cu câteva grade bune, iar sticla de vin alb Mysterium era rece exact cât trebuie.
M: Care e relația ta cu media, cu interviurile? Îmi povesteai mai devreme despre un artist, tot pianist se pare, care avea o adevărată aversiune în privința interviurilor și care, până la urmă, a ajuns să predea muzică într-un mic orășel, departe de marile scene.
E: Mie îmi face plăcere să vorbesc, mai ales dacă întrebările și conversația în sine sunt agreabile.
M: Ai avut parte și de altfel de interviuri, mai puțin agreabile, când erai în SUA, de exemplu?
E: Nu neapărat, însă în acest domeniu mi se pare că întrebările se repetă foarte mult și nu știi cum să mai răspunzi la un moment dat. “La ce vârstă ai început să cânți? Care a fost primul tău profesor?”. Nu știu de ce lumea se gândește mereu la aceste repere atunci când vine vorba despre muzica clasică. Tu ce crezi?
M: Poate pentru că pare a fi o preocupare mai academică, să zicem, și astfel simt nevoia justificării parcursului educațional mai ales în privința celor care ți-au deschis ochii, pentru că sigur nu ai cum să înveți să cânți astfel de unul singur.
E: Bine, asta pot să înțeleg pentru că această abordare, pedigree-ul acesta, e chiar important într-o oarecare măsură, fără a fi snobi.
M: Exact acest cuvânt mi-a trecut și mie prin minte. Revenind, simțeai că te repeți prea mult răspunzând la aceleași întrebări?
E: Nu neapărat, am încercat mereu să mă gândesc și la alte răspunsuri, însă unele lucruri rămân la fel. Nu știu dacă reușești mereu să fii super sincer în răspunsurile pe care le dai, sunt lucruri care se întrepătrund mai ales în ceea ce privește amintirile.
M: Care este prima ta amintire legată de pian? Întotdeauna mi-am pus problema asta: care e prima amintire a unui prodigy care descoperă muzica și un anumit instrument, de regulă la vârste foarte fragede?
E: Să știi că îmi amintesc foarte bine momentul în care a sosit pianul la noi în casă. Eu mă aflam într-o altă încăpere și ușile glasvandului erau deschise și se vedea foarte bine în sufragerie, pianul care trona în mijlocul acesteia. Mama mea, care cântase în tinerețe la pian, a cântat ceva atunci și îmi amintesc că au spus ceva legat de faptul că urmează să primesc lecții de pian. Am această imagine foarte clară în minte. Iar apoi, o bucată de vreme am fost destul de reticentă. Țin foarte bine minte și acest lucru pentru că eu, la fel ca multe alte persoane, am simțit ceva premonitoriu… Nu știu exact dacă acesta este cuvântul cel mai potrivit, însă am simțit cumva încotro va merge viitorul meu. Îmi amintesc că aveam atunci această impresie, convingere că asta urmează să fac. Nu aș putea spune dacă mi-a plăcut sau nu, dar mi se părea ceva extrem de greu.
M: Te intriga. După ce a sosit pianul în casa voastră, care a fost prima ta interacțiune cu el?
E: M-a așezat la pian și am încercat să cânt. Știu că mama încerca să mă învețe diverse melodii, apoi au început lecțiile de pian. Era fain pentru că îmi amintesc că îmi venea foarte ușor și asta îmi plăcea foarte mult. Nu simțeam că trebuie să depun foarte mult efort, iar acest lucru mă aranja de minune.
M: Cu alte cuvinte, ai dat puțin la o parte vălul realității și a văzut cum ar putea fi… Chiar este o poveste foarte frumoasă, mai ales pentru cei care nu știu exact încotro, ce să facă din și cu viața lor.
E: Dar eu în continuare nu știu. Am momente în care îmi doresc să fac altceva și revin asupra lor. Probabil, în copilărie, vezi lucrurile mai simplu. Apoi, pe parcurs, te ciocnești de viață și ceva din toată simplitatea aceea se mai pierde.
M: Îmi amintesc că prima dată când am văzut un pian m-a intimidat foarte tare și era curios dacă ai trecut și tu prin asta, dar se pare că în cazul tău a fost love at first sight. Și pentru mine a fost cumva love at first sight, însă a fost ca atunci când întâlnești o femeie foarte, foarte frumoasă și nu îndrăznești să o abordezi.
Și apoi, cum a continuat totul? A fost o pasiune mistuitoare sau, mai degrabă, un lucru pe care îl făceai pentru că îți venea ușor?
E: Este o întrebare foarte interesantă. Cred că a fost câte puțin din ambele lumi. Pe de-o parte știam deja că sunt bună la asta și venindu-mi atât de ușor simțeam că nu trebuie să renunț. Oricum mă pasionau multe alte lucruri, dar chiar dacă pianul îmi consuma foarte multă energie, simțeam că trebuie să continui. Realmente, nu am simțit că trebuie să depun super mult efort. În acea perioadă, în acei ani, mai degrabă mi se părea că trebuie să depun mult efort cu persoanele din jurul meu, cu profesorii cu care interacționam, cu felul în care mergeau lucrurile în România în învățământul artistic, care este foarte dificil. Mai ales că și atunci, la fel ca și acum, acest domeniu avea nevoie de multe intervenții și de multă schimbare.
M: În afară de lucrurile pe care le putem intui din ceea ce ai spus, este ceva anume care ăl face să fie greu?
E: Din ce văd acum, lucrurile s-au mai schimbat și nu reușesc să îmi dau seama dacă neapărat în bine. Pe vremea când învățam eu să cânt la pian și unii copii făceau balet sau practicau un sport de performanță – apropos, un alt domeniu în care lucrurile stau cumva similar – cred că la noi lipsea foarte mult partea de distracție, dacă pot să o numesc așa, în sensul că nu era nimic conceput pentru a fi atractiv și fain pentru un copil. Ori asta este primordial din punctul meu de vedere: nu poți să te apropii de un instrument fără să îți placă efectiv muzica. Parcă nimic nu era orientat în acestă direcție, de a găsi plăcere în ceea ce faci.
M: Se punea foarte mult accentul pe tehnică?
E: Nu este vorba doar despre partea tehnică în sensul de a exersa, ci despre felul în care abordezi relația dintre maestru și discipol, relația cu instrumentul la care cânți sau chiar până și mersul la concursuri. Acum mi se pare că, într-un fel, am alunecat cam mult pe cealaltă pantă, în sensul în care mi se pare că lucrurile au ajuns prea fun pentru copii. Observ că sunt puține lucruri care sunt luate în serios. Acum totul trebuie să fie for fun. Nu este neapărat greșit, însă cred că este nevoie de un echilibru. Înainte se punea prea mult accentul pe a face lucrurile cât de bine poți, iar acum se pune prea mult accentul pe partea de entertainment.
M: Ți s-a întâmplat să întâlnești cazuri în care un copil să nu aibă prea mult talent nativ, dar care să depășească acest lucru prin pasiune și muncă? Să treacă peste toate nu-urile și să reușească să facă ceva pentru el sau chiar să facă performanță?
E: Oameni care au reușit să facă ceva pentru ei în ciuda lipsei de talent, da, cunosc destul de mulți. În ceea ce privește performanța, acest lucru este discutabil. Din modul în care ai pus tu problema, reiese mai degrabă că sunt persoane care au ajuns destul de sus fără a avea totuși ceva de spus. Eu cred sincer că dacă nu ai absolut nicio înclinație pentru domeniu, nu poți răzbate. Sunt unele lucruri care efectiv nu pot fi depășite. Sunt de acord că există foarte multe persoane care muncesc foarte mult și reușesc să ajungă chiar mai departe decât altele mult mai talentate. Acest lucru se întâmplă. Dar să-ți lipsească urechea muzicală cu desăvârșire, sau să nu ai ritmul nativ sau alte lucruri de care ai absolută nevoie, aceste lucruri nu pot fi depășite.
M: Tocmai de aceea voiam să te întreb acest lucru. Mi se pare că de cele mai multe ori se pune accentul pe talent, pe acele daruri cu care te naști. Eu cred că talentul este acel grăunte de la care pornește totul și căruia îi urmează foarte multă muncă.
E: Ca să poți excela într-un domeniu, e nevoie de înclinație spre acel domeniu. Cu atât mai mult în muzică. Poți face un exercițiu simplu: cum ar fi să te apuci de cântat, dar să nu ai absolut deloc voce? La fel se întâmplă și în cazul pianului. Da, te poți păcăli puțin, la început, dar în timp, cred că nimic nu poate înlocui lipsa de talent, înclinația nativă.
M: Care este etapa aceea dincolo de care nu mai poți păcăli? Este vorba despre interpretare, despre tehnică…?
E: Interpretarea și tehnica merg cumva mână în mână. Este foarte greu de spus, mai ales că nu poți să interpretezi fără o execuție foarte bine pusă la punct.
M: Dar partea de execuție solicită, în cazul unui instrument, mai mult mușchii pe care, presupun, îi poți antrena.
E: Tu îți antrenezi mușchii bazându-te pe ceea ce îți imaginezi tu, pe ceea ce auzi. Ori dacă tu nu ești capabil să îți imaginezi un ritm absolut perfect – mai ales că la început se pune mult accent pe ritm – iar dacă ceea ce îți imaginezi se transpune greșit în memoria mușchilor tăi, atunci se va auzi greșit. Ai rămas pe gânduri…
M: Da, îmi place să cred că majoritatea lucrurilor se pot depăși.
Râde.
E: Sunt de acord, înțeleg ce spui, mai ales că poate fi vorba despre mai mult sau mai puțin talent. Însă efectiv sunt câteva lucruri fără de care nu se poate. Nu doar în muzică, în orice domeniu. Nu cred că poți să ajungi un Michael Phelps dacă nu ai corpul astfel construit. Nu cred că o persoană de 1, 50 m înălțime poate concura cu astfel de sportivi sperând să și câștige Olimpiada. Și în muzică se întâmplă exact același lucru, din punctul meu de vedere sunt câteva condiții care se cer neapărat îndeplinite.
M: Sunt, dacă înțeleg bine, anumite lucruri care nu se pot educa?
E: Da, asta este, cel puțin, părerea mea.
Observ că sunt puține lucruri care sunt luate în serios. Acum totul trebuie să fie for fun. Nu este neapărat greșit, însă cred că este nevoie de un echilibru.
M: Este interesant, mai ales că tu vorbești despre un procent foarte, foarte mic dintre oamenii care fac muzică. Top of the top, cei care reușesc să ajungă sus, să obțină performanța. Mi se pare că tocmai din acest motiv unele dintre întrebările pe care le primești în interviuri se repetă, pentru că există această curiozitate de a înțelege parcursul. Cum este posibil să ajungi aici, care sunt pașii care fac posibil succesul și cât de important este talentul, acea sclipire prin care te faci remarcat, prin care te distingi.
E: Sunt însă situații în care acea sclipire despre care vorbești se poate datora unei munci impresionante care vine să surmonteze, să zicem, un artist cu mai puțin talent. Aceasta este o altă fațetă a aceleiași monede. Însă, fără doar și poate, este absolut necesar ca anumite abilități să existe.
M: Îmi amintesc un film în care un mare pianist înnebunește încercând să cânte unul dintre concertele lui Rahmaninov într-un anumit fel.
E: Pare doar un film, însă este foarte posibil ca un artist să înnebunească de amorul artei. Este foarte dificil să ajungi la nivelul pe care tu singur ți-l stabilești.
M: Și tu cât de departe ești de acel nivel?
E: Mai am toată viața până acolo.
M: De ce ai ales Rahmaninov 3 pentru concertul Infinitum?
E: Este un concert care, pentru mine, a devenit ușor, deși este, poate, cel mai greu, Iar acest lucru mie îmi place foarte mult. Râde.
M: Un răspuns câte se poate de sincer.
E: Prima dată când l-am cântat nu eram de aceeași părere. A trebuit să îl învăț foarte repede. Profesorul meu de atunci mi-a spus că dirijorul unei anume orchestre are nevoie de acest concert peste nu știu câte luni. Eu tocmai cântasem un alt concert de Rahmaninov, iar lui i s-a părut că eu sunt foarte bună în Rahmaninov și mi-a spus că m-a propus pe mine pentru acel eveniment, desigur dacă eram de acord. Eu am norocul unei memorii foarte bune care mă ajută enorm atunci când vine vorba de a învăța un concert nou. Cred că pe acesta îl învățasem totuși prea repede atunci și nu mi-a fost deloc ușor. Dar de atunci am revenit asupra lui și l-am cântat și alături de alte orchestre.
M: Unde l-ai cântat prima oară? În State?
E: Da, în Boston. De fapt doar în State l-am cântat până acum, este prima dată când îl cânt în Europa. La un moment dat mi-a devenit ușor, mi-a intrat în sânge, dacă pot spune astfel. Nu e puțin lucru pentru că realmente vorbim despre un concert foarte dificil care nu se regăsește în repertoriul multor pianiști. E intimidant încă din momentul în care deschizi partitura și probabil că multă lume nu dorește să îl învețe pentru că cere foarte multă energie, foarte mult timp. Efectiv impune multă muncă.
M: Dar toate acestea sunt recompensate de acel sentiment de împlinire că ai reușit. Intervine puțin și o notă de auto-admirație: uite ce pot eu să fac?
Râde cu poftă.
E: Da. Adevărul este că îmi și palce foarte mult. Încă din adolescență am făcut o, hai să nu îi spunem obsesie, dar ceva dintr-un registru similar, pentru acest concert. Poate nu l-aș fi învățat dacă nu mi se oferea șansa la momentul acela.
M: Ai încercat să compui vreodată ceva?
E: Da, nu știu dacă au fost niște compoziții foarte reușite… Oricum, în ultima vreme, nu am mai compus nimic.
M: Ai făcut ceva cu acele compoziții?
E: Nu.
M: Atunci nu ai de unde să știi dacă sunt sau nu reușite.
E: Probabil voi afla cândva. Cred că acum suntem mai degrabă obișnuiți să redăm muzica cuiva. În trecut lucrurile stăteau diferit. Beethoven, Mozart își cântau propriile compoziții. Acum se întâmplă acest lucru în alte genuri muzicale. Am remarcat însă că din ce în ce mai mulți muzicieni, de altfel foarte buni, au început să compună.
M: Poate că mulți se descurajează spunând că oricum nu o pot face la fel de bine ca Rahmaninov, Mozart și alții.
E: Foarte posibil. Însă, așa cum spuneam, sunt destul de mulți muzicieni foarte buni, mulți dintre ei au ajuns la un punct al carierei în care nu îi mai interesează ce spun X sau Y și care își programează propriile compoziții în concerte. Gabriela Monterro cântă foarte mult compoziții proprii, Gabriel Trifonov și mulți alții.
M: Abia aștept să ascult compozițiile tale. Intenționezi să le introduci în vreun concert curând?
E: Încă nu. Momentan îmi lipsește curajul.
M: Îmi vorbeai cândva despre Academia de Pian. Cum construiești paradigma copiilor care se apropie de acest instrument și cum găsești acel balans foarte fin între tehnică și interpretare, ajutându-i să descopere muzica, instrumentul printr-o abordare care nu exclude amuzamentul, distracția.
E: Tocmai asta spuneam că acum, în România, e prea mult fun. Cel puțin aceasta este părerea mea că partea serioasă a rămas în școlile de profil și în liceele de stat, iar partea privată este un pic prea relaxată. Tocmai asta îmi doresc prin această academie – Bucharest Performing Art Academy – să aducem și o instituție privată mai aproape de idealul meu, sau al nostru, vizavi de performanță sau de a face lucrurile și pentru plăcere, dar bine. Sunt copii care se duc doar la ora de pian, odată pe săptămână, și părinții se întreabă de ce nu progresează. Însă este nevoie de mult exercițiu, de un minimum de efort pentru a face lucrurile bine. Nu este necesar să meargă la concursuri, la fel cum nu este obligatoriu să facă performanță. Însă este important ca, dacă tot investesc timp, energie și bani în așa ceva, lucrurile să fie făcute bine, îmbinând plăcerea și studiul.
M: Pe copiii tăi îi înveți să cânte la pian?
E: Da, dar foarte puțin. Aștept să îmi ceară ei, nu să pară că le impun acest lucru. Nu vreau deloc să vină de la mine.
M: Cum reacționează când repeți? Presupun că vin să te asculte?
E: Da, sunt mereu lângă mine atunci când repet. E drept, e destul de multă gălăgie, dar fetele efectiv dansează. Eu cânt la pian și ele dansează. Îți dai seama că fac pauze dese atunci când sunt ei acasă. Însă le place.
A fost ideea lui Alex, însă amândoi ne-am dorit foarte mult ca întregul concept să nu facă niciun compromis în privința muzicii clasice, dar să reușească să conecteze muzica clasică cu altă muzică. Astfel am ajuns la ideea de timp și la ideea de oferi un tribut universului.
M: Îmi imaginez o conversație similară cu unul dintre ei peste 20 de ani „care este prima ta amintire legată de pian?” și să răspundă: îmi amintesc cum exersa mama și noi dansam mereu în jurul ei și mereu plutea un aer de magie în jur.
Cum o să construiești echilibru acesta între studiu și distracție?
E: Cred că totul pornește de la profesor. Chiar înainte de a avea copii, ca profesor cred că eram foarte rezonabilă. Este foarte important, ca profesor, să evaluezi repede aptitudinile elevului și să nu fi absurd. Să nu ceri mai mult decât poate persoana respectivă. Eu mereu mi-am dorit ca elevilor să le placă orele mele și atât. Poate, pentru propriul meu ego, mi-am dorit și mai mult, dar încerc să fac un echilibru între cei care vor să facă performanță și cei câțiva care nu doresc acest lucru, dar care să fie totuși serioși în abordarea instrumentului. Să nu ne încurcăm unii pe alții.
M: Povestește-mi puțin despre Infinitum. Cum s-a născut acest concept, acest eveniment?
E: A fost o idee de familie, o idee pandemică. Râde.
Cred că am avut mai mult timp la dispoziție. Discutând despre multe alte lucruri soțului meu Alex i-a venit o idee legată de un spectacol nemaiîntâlnit, nemaivăzut, nemaifăcut. Râde din nou. Mi-a plăcut mult ideea proiecțiilor pe apă – la momentul acela conceptul includea proiecții pe o perdea de apă. După aceea, am început să ne gândim la un program. Apoi am luat legătura cu prieteni de-ai noștri din diverse zone artistice și ne-am dat seama că am vrea să facem nu doar proiecțiile pe apă, ci mai degrabă o sinergie. Să includem și dansatori și acrobați. Dezvoltând ideea, am realizat că vrem să vorbim despre univers și tot căutând un cuvânt care să sintetizeze toate acestea, mi-a venit în minte Infinitum – îmi aparține ideea din spatele numelui.
Încerc să îmi amintesc cum am ajuns la univers. A fost ideea lui Alex, însă amândoi ne-am dorit foarte mult ca întregul concept să nu facă niciun compromis în privința muzicii clasice, dar să reușească să conecteze muzica clasică cu altă muzică. Astfel am ajuns la ideea de timp și la ideea de oferi un tribut universului.
Știi că se poartă, pentru concertele de asemenea anvergură, combinațiile cu muzica rock, pop, sympho. Noi nu ne-am dorit sub nicio formă să facem rabat de la muzica pe care eu doresc să o împărtășesc, luând în considerare inclusiv aspecte ce țin de educație și de mesajele pe care eu ca artist le transmit. Mi-am dorit foarte mult un concert de o asemenea anvergură care să cuprindă muzică clasică și pentru a educa publicul. Sunt multe alte concerte mari, dar foarte puține sau poate niciunul, care să folosească doar muzica clasică.
Poate părea o misiune imposibilă, dacă privești cu atenție peisajul și te raportezi la anumiți muzicieni care pun în scenă astfel de concerte, dar care au dus totul într-o zonă foarte comercială. Însă noi ne-am dorit ceva cu totul diferit și să contribuim la a aduce muzica clasică, să-i spunem, în lumina reflectoarelor.
M: Ce speranțe ai de la viitorul educației muzicale, pe filiera muzicii clasice, în România?
E: Mari de tot, tocmai pentru că vreau să deschid această scoală. Știu ce se poate face și știu ce pot să ofer eu. Râde, dar devine repede foarte serioasă.
M: Asemenea cântatului la pian.
E: Da.
M: Când intenționezi să deschizi această Academie?
E: Plănuiam să facem acest lucru anul trecut, numai că, între timp, s-a întâmplat o pandemie. Dar sper să reușesc acest lucru în viitorul foarte apropiat.
M: M-am gândit deseori dacă înainte de un concert artistul parcurge de mai multe ori, mental, ceea ce trebuie să facă pe scenă și dacă este important să nu se abată de la, hai să îi spunem, planul pe care și-l construiește.
E: Nu cred că ar trebuie neapărat să faci lucrurile pe scenă așa cum îți imaginai că o să le faci. Se întâmplă multe alte lucruri pe care nu le-ai planificat, sunt zeci de oameni pe acea scenă. Poate să iasă mult mai bine decât credeai, sau poate să iasă mai puțin bine.
M: Mai rar, cred.
E: Nu, există și dezastre (râde).
M: Știu că vorbeam cu Daniel Magdal, tenorul, care îmi spunea că el după un spectacol, mai ales spectacole mai grele, este extrem de obosit, pierde chiar și în greutate și resimte o oboseală destul de accentuată. Mă întreb dacă și pentru tine acest consum fizic, și nu numai, este la fel?
E: Fizic este greu, clar mă consumă, nu slăbesc (râde), dar în mod cert vorbim despre un efort. Cred că mental mă consumă cel mai mult. Este o muncă epuizantă, îți folosești până și mușchii tălpilor. La modul cel mai serios, nu este deloc ușor nici fizic, însă din punct de vedere mental este cel mai solicitant.
M: Ai avut vreodată trac, emoții? Mai ai?
E: Da. Foarte des.
M: Cum au fost primele concerte?
E: Cred că atunci aveam mai puține probleme decât acum. Cred că nu te gândești atât e mult când ești copil.
M: Tu erai foarte mică oricum atunci când ai debutat.
E: Da, eram mică și nu îmi amintesc să fii avut probleme de acest gen…
M: Câți ani aveai la primul concert?
E: Cred că aveam maximum șase sau șapte ani.
M: Unde a fost?
E: Am o mică dificultate legată de acest lucru, nu îmi amintesc exact dacă a fost la școală sau la sala de concerte Mihail Jora. Ar trebui să o întreb pe mama mea, ea sigur își amintește cu exactitate. Părinții știu mai bine.
M: Ai un ritual înainte de concert? Faci ceva anume pentru a intra în acea atmosferă, în acea stare de concert?
E: Sunt stări și stări. Pot să fiu extrem de nervoasă, sau pot avea emoții foarte puternice care, uneori, pot face mai mult rău decât bine și atunci este absolut necesar să mă liniștesc.
M: Cum te liniștești?
E: Stau de vorbă cu mine, mă odihnesc, încerc să dorm cât mai mult, sau fac cu totul altceva care nu are legătură cu concertul, îmi centrează atenția în altă zonă și nu mă mai gândesc la emoții.
M: Atunci când te întâlnești cu astfel de emoții cum preferi să cânți? Să fie totul calm, iar starea pe care să o resimți după să fie mai degrabă ca o eliberare…? Te-am văzut la Ateneu în urmă cu câțiva ani și am urmărit și multe filmări din concertele tale care se regăsesc pe YouTube și ai o energie puternică, ești vulcanică. Și mă întreb dacă această energie are de a face cu un control foarte puternic sau dacă vine dintr-o pasiune pe care nu o poți stăpâni și o canalizezi acolo, în momentele acelea?
E: Înțeleg foarte bine ce mă întrebi… Multe persoane din domeniul artei susțin că trebuie să ai emoții, că emoțiile sunt cele care te fac să fii într-un anumit fel pe scenă. Aud adesea astfel de afirmații. Sincer, cred că e mai bine să nu ai prea multe emoții. Oricum ai emoții, și se întâmplă asta și atunci când urmează să ai o discuție importantă cu cineva, sau când dai un interviu. Emoția este prezentă în multe dintre lucrurile pe care le faci în viață. Dar revenind la întrebarea ta, în ceea ce mă privește, prefer să am cât mai puține emoții. La concertul acela despre care ai amintit, de la Ateneu, mă simțeam destul de bine, nu eram copleșită de emoții. Acea pasiune despre care vorbești tu nu era născută din emoții foarte puternice care să aibă vreo legătură cu tracul.
M: Erau emoțiile create de muzică?
E: Fără îndoială. Cred că totul în acest domeniu are legătură cu felul tău de a fi, cum ești tu ca artist, cum te manifești în muzică.
M: Sper să lansezi cât mai curând Academia de Muzică pe care intenționezi să o deschizi și să aud cât mai curând într-un concert compozițiile tale. Până atunci noi ne vedem și ne auzim pe 1 septembrie la Infinitum. Ai emoții?
E: Da, încep să se acumuleze. Însă odată ce ajung pe scenă, reușesc să mă adun….
M: Mulțumesc mult, Edit.
Sunt foarte entuziasmat de faptul că în doar 2 săptămâni, pe 1 Septembrie, voi vedea Infinitum la Romexpo. Un spectacol de un calibru rar și de un concept unic. Vă invit să ne vedem acolo
Mai multe despre Infinitum pe www.infinitum.live
Colophon
Fotografii: Canon Eos Rebel K2, Canon Lens EF 50 MM 1:1.4, Canon Lens EF 17-40mm 1:4; film Kodak 200, Ilford 400.
Corp de literă: Old Standard, Poppins, Libre Franklin
