Kunstraum.153 este un loc făcut cu suflet. Autorul este Diane Popescu. Ne știm printr-un prieten foarte bun. Am fost pe la încăperea artelor să discutăm puțin despre cum a făcut toate acestea.
Începutul de Decembrie a venit cu un frig tăios în anul acesta.
M: Niciodată nu știi unde te duce drumul. Cam așa a fost și ziua de azi, exact asta ne-a arătat — că nu știi unde te duce ziua. Cum a fost drumul?
Diane: Cel de azi?
M: Nu. Cel spre Kunstraum.
Diane: Întortocheat, cum e pentru toată lumea care încearcă să facă ceva. Am studiat în Germania la un moment dat, dar am decis să mă întorc, pentru că e super fain în țara asta, de fapt. Am locuit în Germania în Berlin, în Hamburg, dar căldura oamenilor de aici și posibilitățile de aici sunt nemărginite. Acolo trebuie să te încadrezi în niște norme deja existente, pe când aici încă ai spațiu de joacă. Am stat și la New York o perioadă, am acumulat foarte multă experiență, profesional. Am avut norocul de a lucra la niște reclame, pentru China și alte țări, cu sora mea care este actriță și yoghină (râde). Pot spune că perioada petrecută la New York a fost una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții mele. Am vrut să mă întorc aici cu vibe-ul de acolo, practic ce am simțit că lipsește.
M: Practic și locul acesta are ceva din vibe-ul newyorkez. A pornit de acolo, s-a născut la New York ideea acestui loc?
Diane: Da. Are New York 1930 puțin, înspre acea perioadă vreau să îl duc, dar cu vibe-ul de libertate din Berlin, unde ai posibilități și creativitate nemărginite. Acolo oriunde te uiți, este ceva care se dezvoltă creativ. Practic, aici, la Kunstraum 153 am însumat tot ceea ce știu eu să fac și ceea ce am ajuns să fac, cu atmosfera de colo și de colo, dar cu spiritul de aici.
Eu am terminat Ceramică, Sticlă, Metal la Facultatea de Arte, dar înainte de asta am studiat și limbi străine. De aceea, în locul acesta, avem o parte de bistro cu mâncare curată, organică, cafea organică, ceaiuri – tot de la New York și Berlin am rămas cu chestia asta, pentru că acolo găseai orice ai fi vrut să mănânci, puteai fi vegan, raw vegan, nu știu cum vegan… De ce să nu avem și noi posibilitățile acestea? Și asta am vrut să aduc aici. Practic, este un all day brunch place cu vinuri, cu ceaiuri și cafea organică. În dreapta se află sala de studiu, unde predăm limbi străine, istorie și ținem work shop-uri legate de artă, de psihologie, de dezvoltare. Un lucru care mie mi se pare foarte important aici, cred că lumea nu își dă cu adevărat seama că fiecare persoană trebuie să aibă minimum un hobby în care să se scalde, să se scufunde, să dispară. Cred că așa nu am mai fi cu toții atât de nervoși. Mai mult, cred că e necesar să te dezvolți și să investești în tine în direcția aceasta.
Un lucru care mie mi se pare foarte important aici, cred că lumea nu își dă cu adevărat seama că fiecare persoană trebuie să aibă minimum un hobby în care să se scalde, să se scufunde, să dispară.
M: Crezi că e văzut cumva peiorativ hobby-ul, că este considerat că nu aduce nimic pragmatic în viața cuiva, e considerat un lux?
Diane: Tocmai asta este ideea, că nu ar trebui să fie un lux. Și mai cred că noi nu suntem învățați de mici ca acele materii de la școală – desen, sport etc. – să nu fie opționale, dimpotrivă să fie cele care să te ajute să deschizi un alt orizont, să te descoperi. Și eu am fost în aceeași situație. Am făcut Facultatea de Limbi Străine, sunt profesor de germană, vorbitor nativ, și de engleză, dar am simțit că lipsește ceva. Trebuie să faci ceva cu mâinile tale, nu trebuie să se piardă acest lucru. De aceea avem în spate două ateliere – ceramică și gravură și unul de foto-developare clasică, fotografie pe film și developare. Am ales zonele acestea pentru că sunt cele mai puțin explorate. De pictură sau chiar de ceramică, olărit, mai găsești, dar noi nu facem olărit, noi producem porțelan românesc și artizanat de altă natură. Predăm și cursuri. Iar în ceea ce privește fotografia pe film, este o artă analog care mie mi se pare specială. Tot ceea ce iese din mâna ta și este un obiect pe care poți să îl folosești sau poți să îl pui pe perete își conferă un anumit respect de sine și o admirație față de sine, lucru care este extrem de important dacă vrei să fii un om complet. Nu poți să ai doar cele mai bune școli, cel mai bun job, cea mai bună soție, trebuie să existe și ceva al tău care te face, pot îndrăzni să spun, artist. Fiecare dintre noi poate avea o latură artistică, dacă și-o dezvoltă. Aud deseori „nu am talent” și primul gând care îmi vine în minte este „oare ai încercat să vezi dacă iese ceva din mâinile tale?”
M: Cred că este și o problemă care derivă din sistemul nostru de educație, pentru că nu suntem obișnuiți să vedem în copiii noștri ce și-ar dori ei să fie sau să facă, ce înclinații au, ce le place să facă. Cred că cea mai mare bucurie vine din lucrurile pe care îți place să le faci. Aș vrea să te întreb, știu că printre primele lucruri pe care mi le-ai spus este că în acest spațiu aduci artiști, lucruri, concepte care sunt românești. Și din Republica Moldova, mai spuneai, vorbind de unul și același popor. E minunat să faci lucrul acesta, mai ales că nouă ne place să luăm lucruri de colo și de colo…
Diane: Și să uităm că, de fapt, noi producem mult artizanat, dar nu se folosește la noi în țară, ci e făcut pentru export. Sunt foarte multe lucruri de care noi efectiv nu ne bucurăm. Nu mi se pare în regulă, cred că ar trebui să ne mândrim mult mai mult cu ceea ce producem aici. Cu atât mai mult în zona artelor. Nu înțeleg de ce trebuie un român să plece în afară și să se întoarcă pentru a fi considerat consacrat. De ce nu putem să creăm aici mediul nostru în care să ne creștem unii pe alții și să ne susținem și, abia apoi, să plecăm cu ele spre afară?
Nu trebuie să fii expert și nu trebuie să faci doar un singur lucru ca să poți să te numești artist.
M: E și o problemă de conștientizare, până la partea de mândrie… nu suntem conștienți că se fac lucruri în România. Crezi că e important să existe oameni și locuri, mie îmi place să le numesc oaze, care să ajute la această conștientizare, să se afle despre alți oameni și despre alte locuri și arte sau lucruri care se fac?
Diane: Trebuie să ai o bază, un loc în care te întâlnești, în care faci networking-ul din care pot ieși ulterior proiecte sau să poți să te informezi. În mod clar, trebuie să ai un hub. Acesta este motivul pentru care am numit acest loc creative hub and bistro, să se înțeleagă că este mai mult decât un loc în care vii să mănânci, este un loc care promovează un stil de viață, de fapt.
M: E o paradigmă, cumva, până la stilul de viață. Poate ideea asta de a fi artist și creator îi sperie pe foarte mulți pentru că se gândesc că dacă este un stil de viață, asta ar trebui să fac toată viața și am nevoie de zece mii de ore ca să ajung expert… Dar cred că este vorba și despre un mod de a vedea lucrurile. Dincolo de a face artă, să gândești ca un creator, ca un artist, indiferent în ce aplici gândirea respectivă, ar fi foarte benefic pentru suflet.
Diane: Nu trebuie să fii expert și nu trebuie să faci doar un singur lucru ca să poți să te numești artist. Pentru mine, viața are foarte multe fațete: astăzi vreau să fu pictor, mâine vreau să fiu ceramist, poimâine vreau să stau în bar și să ascult poveștile oamenilor, mai apoi s-ar putea să gătesc ceva… De ce trebuie să ne îngrădim într-o cutie „asta e meseria mea, ăsta e programul meu exact“? La un moment dat o să te sufoci făcând același lucru, de aceea este bine să poți să schimbi, să ai flexibilitate. După job poți fi cine vrei tu, numai că și asta implică efort și foarte multă lume nu se dedică. Și tu cred că ai genul ăsta de viață. Nu ești mai fericit?
M: Sunt. Chiar vorbeam cu Eglantina data trecută despre partea asta… Cumva e un aspect dublu. Avem o nevoie acută să existe ceva care să ne definească, ceva in a nutshell care să spună cine suntem, ce suntem. Același lucru care ne face să cumpărăm anumite haine, sau anumite branduri de telefoane. Ne facem un mix and match de lucruri care să ne creeze identitate și care vin cumva ca un fel de butaforie. Cred că din acest motiv, oamenii tind să se orienteze către ceva singular, pentru a exista ceva care să ii definească. Pe de altă parte, apropo de cutia despre care vorbeai, cutia aceea poate să fie o îngrădire pentru noi, dar pentru unii oameni ea poate fi un spațiu de siguranță. Zona de confort este foarte căutată dintotdeauna. Cred că din aceste două lucruri, dar și climatul socio-economic care ne împinge către specializare de vreo două sute de ani încoace.
Diane: Nu spun că nu trebuie să ne specializăm, pot fi două domenii complet diferite care să te definească. De exemplu, mie îmi place să fiu profesor și trainer de accent pe germană, dar m-am plafonat, fac asta de peste 10 ani. La un moment dat ai nevoie de o escapadă, de ceva pentru suflet.
M: Apropo de lucrurile pe care le-ai enumerat, într-o zi vrei să pictezi, în alta să stai să asculți oamenii… Eu văd lucrurile acestea ca expresie a unei paradigme singulare. Ar putea fi definite de curiozitatea și de îndrăzneala de a ieși din acest safe space, de îndrăzneala de a încerca ceva nou. Spiritul acesta este ceea ce definește, de fapt, o persoană ca tine.
Diane: Să nu îți moară curiozitatea. Dar noi nu suntem învățați de mici să cultivăm această curiozitate, nu suntem îndrumați. Ni se spune „tu vei fi medic, tu profesor”, „vrei să faci actorie?, o să mori de foame”. Revin la ideea de mai devreme, cea legată de ce anume te definește, cine ești. Nu trebuie nici să te agăți sub orice formă de anumite idei fixe, cred că mai degrabă trebuie să lași lucrurile să vină spre tine, să explorezi. Ar trebui să existe o zonă, pe la 15-16 ani, în care să fii lăsat să cutreieri printre hobby-uri, pasiuni. Eu am căutat, la vârsta aceea, un birou de direcționare, desigur că nu am găsit așa ceva, la noi în țară nu există. E important să îți descoperi natural pasiunile, nu să faci o obsesie spunând „vreau să fac asta”. De aceea avem foarte mulți oameni nepricepuți în ceea ce fac.
M: Și nefericiți…
Diane: De exemplu, doamna de la ghișeu, vopsită în roșu din 82, care nu comunică, ea doar țipă. Dar ea nu știe că țipă, dacă o întrebi de ce țipă, îți va spune că ea așa vorbește. Iată, e o problemă de autocunoaștere…
M: Pe măsură ce discuția noastră înaintează, îmi tot revine în minte ideea aceasta legată de cum și de unde pornesc lucrurile. Tema labirintului, de la care pornesc, cumva firesc, în fiecare dintre explorările mele. E ca și cum, intrând în labirint, ai vrea ca dintr-o dată să te situezi în centrul lui și de acolo să găsești ieșirea. Tot ceea ce am discutat până acum poate fi interpretat și în această cheie. La fel, în încercarea, parcursul de a deveni artist, sau una, sau cealaltă, nu poți să pornești la drum din mijlocul lui, ci de la un capăt. Mereu drumul pornește de la un capăt. La fel ca în labirint: ai intra, te-ai lăsa să rătăcești, ai rătăci fără doar și poate, și la un moment dat ai ajunge în centru și din centru, odată aflat acolo, drumul te va purta într-un fel sau altul spre ieșire.
Diane: Exact despre asta vorbeam, să nu devină o obsesie faptul de a vrea să fii ceva. Să ai, la un moment dat, o perioadă în care poți să încerci ce vrei tu, să explorezi și să lași lucrurile să vină natural la tine. Cred că am avea și medici mai buni, și artiști mai buni, și profesori mai buni, pentru că lucrurile ar veni natural, nu și-ar mai însuși nimeni o identitate făcută.
M: E foarte prețioasă libertatea de a alege, de a deveni.
Diane: Eu cred că libertatea ar trebui să pornească, să se dezvolte în familie. Să lași copilul să aleagă și să ai încredere în el, să ai încredere că va face ceva bun.
M: Crezi că renunțăm vreodată la copilul din noi?
Diane: Nuuuu… copilul acela din noi crește în exterior, dar înlăuntru rămâne la fel.
M: Și e bine să rămână la fel?
Diane: Da, cred că altfel nu am mai putea lua decizii cu inocență, puritate și să avem intenții bune. Tu ce crezi?
M: Eu cred că unii oameni pur și simplu îl neagă. Tu ai trăit mult timp în spații culturale diferite, Hamburg, New York… Crezi că oamenii din alte spații înțeleg fundamental diferit libertatea? Ai simțit că înțeleg altfel libertatea?
Diane: Da, chiar da. O să îți dau un exemplu extrem de simplu, dar elocvent. Eram la New York, terminasem o filmare și discutam cu restul echipei ce vom face după, dacă ieșim undeva să mâncăm ceva, să bem un pahar cu vin. Mă uitam la regizor, care se întreba ce aș vrea să fac, ce am chef să nu fac, fără niciun fel de constrângere, fără a se simți obligat să facă ceva în ideea „suntem o echipă, ar trebui să îi scot pe acești oameni undeva”. Nu, el s-a respectat pe sine, a respectat ceea ce își dorea și simțea la momentul respectiv și a răspuns simplu „duceți-vă voi”. Știu că este un exemplu minor, dar mi-a rămas în minte felul în care nu s-a conformat absolut deloc și totul a fost absolut în regulă pentru toată lumea. Asta înseamnă libertate, să faci ce vrei tu, desigur fără să calci peste cadavre, și să rămâi flexibil cu tine.
M: Și o altă valență a libertății este tocmai faptul că toți ceilalți au înțeles și au acceptat ca firesc faptul că tu vrei să faci cu totul și cu totul altceva și acest lucru este absolut în regulă. E perfect valabil în orice timp și orice spațiu, pentru că suntem liberi cu toții.
Diane: Continuând o idee de mai devreme, am putea spune că e ok să intri în labirint și să ai libertate să-l explorezi așa cum vrei. Vreau să merg la stânga, sau la dreapta, sau pur și simplu vreau să o iau drept înainte. Poate am să mă rătăcesc, dar e în regulă, sunt liber să fac și asta.
M: Cred că nu ai cum altfel…
Diane: Dacă vrei să fii cu adevărat fericit, nu. Este un principiu pe care ar trebui să îl aplicăm și în viață. Ar trebui să cutreierăm, nu suntem la examen.
M: Dar ce se întâmplă la examen? Eu joc rolul avocatului diavolului acum.
Diane: Ajungi la examen și, dacă te cunoști suficient de bine pe tine, nu ai cum să nu îl treci. Iar dacă nu îl treci, îl mai dai o dată, este ok.
M: Sau poate nu era examenul pe care trebuia să îl dai. Cred că, până la urmă, este o poveste despre îngăduință. Libertate și îngăduință.
Diane: Și înțelegere de sine. Care tot de la îngăduință pornește.
M: De ce Kunstraum?
Diane: Kunstraum înseamnă încăperea artelor în germană. Tot ceea ce se întâmplă aici are legătură cu arta și cu dezvoltarea. O dată pe săptămână găzduim o expoziție de artă, cum avem și acum, Mythologia, cu basme românești în imagini, iar cealaltă săptămână va urma un concert experimental. O săptămână este expoziție, o săptămână cafe concert. Expozițiile rămân pe pereți până la următoarea. Practic se tot schimbă și mă interesează foarte mult să cunosc publicul din ambele locuri și, ulterior, să formez o comunitate. De aceea Kunstraum, 153 pentru că aici e numărul 153 și eu cred un pic, puțin de tot, influența surorii mele, în numerologie. 1 plus 5 plus 3 fac 9 și înseamnă o scară evolutivă care duce, cum altfel, către sus. Mi-a plăcut mult numele acesta, mi-a plăcut spațiul. Absolut tot ceea ce este aici este construit de mine cu ajutorul a încă trei oameni. Chiar dacă par mai firavă, sudez, construiesc, îmi place să fac mobilă. Tot ceea ce este aici este făcut de noi, altfel nici nu cred că ne-am fi permis să facem așa ceva. Totul este handmade. De asemenea, în germană „traum” înseamnă „vis”, iar eu visez la locul acesta încă din 2012, când băteam în fierul acela la specializare Metal, sudam, mă chinuiam. Au pus pariu în ce mă privește că nu am să termin. Eram 18 când am intrat, am terminat 6, iar eu nu am fost ultima. Și nu spun asta ca să mă laud, dar a fost greu. Trebuia să îți cari nicovala, nu te ajuta nimeni, dar nici nu voiam neapărat să fiu ajutată. Eu am moștenit lucru acesta de la mama cum că trebuie să te descurci tu. Singură. Pentru că în momentul în care nu te descurci tu, nu mai avansezi și nu ai rezolvat nimic.
M: Și mai este un aspect, oamenii pe care te bazezi pot sau nu să rămână acolo, sau poți să descoperi că, de fapt, nu au fost niciodată cu adevărat acolo.
Diane: Cel mai sănătos este să te bazezi pe tine.
Am continuat discuția în atelierul ei de ceramică, aflat într-una din încpăperile de artă. Mi-a povestit despre procedeele ei de creație și de craft. Cu ultima picătură de vin am udat unul dintre vasele noi.
Colophon
Fotografii: Canon Eos Rebel K2, Canon Lens EF 50 MM 1:1.4, Canon Lens EF 17-40mm 1:4; film Fujicolor 200
Corp de literă: Old Standard, Poppins, Libre Franklin
