Cu Daniel m-am întâlnit spre finalul verii trecute, într-o după-amiază târzie și leneșă de august. Mereu în mișcare, debordând de o energie molipsitoare și un umor plin de subînțelesuri, m-am bucurat să-mi fie oaspete, la studio. Din vară și până acum, s-au schimbat multe și noi doi ne-am întâlnit de multe ori. Daniel petrece mai mult timp în țară, cântând în spectacole recent montate la Opera Națională din București, dintre care menționez neapărat Don Carlo de Giuseppe Verdi, un spectacol care nu s-a mai montat în România de mai bine de 25 de ani.
Cariera internațională, nenumăratele spectacole și zecile de roluri pe care le transformă și în care se transformă cameleonic i-au împrumutat ceva din nimbul personajelor sale, fără a-i știrbi din firescul plin de simplitate și din bucuria nedisimulată de a cânta. Mai ales aici, acasă, în fața publicului din România.
Cum vede un artist viața, cum caută iubirea, lumina, bucuriile simple și, într-o oarecare măsură, despre roluri și ce se ascunde dincolo de ele.
M: Ce te aduce aici, în București, în acest sfârșit de vară?
Daniel: Dragostea de țară…, mi-e drag să fiu aici. Dragul de voi și de locurile acestea în care vin de peste 32 de ani.
M: De când ai plecat?
Daniel: Am plecat în urmă cu 25 de ani. De 32 vin în București, în fiecare vară… lumea se duce în Caraibe, eu vin în București.
Râde și pare că ochii i se umplu de amintiri.
M: Ai plecat acum 25 ani. Toate poveștile noastre au legătură cu drumurile, drumurile care ne poartă și ne fac să fim, să ajungem, să devenim…
Daniel: Să ne atingem țelul, scopul. Să fim, da.
M: Cum a fost drumul tău până acum?
Daniel: Greu, foarte greu și frumos, în același timp. Plin de surprize, multe plăcute, multe neplăcute, plin de aventuri, plin de întâlniri cu oameni interesanți și mai puțin interesanți, plin de dezamăgiri și de bucurii… ca pentru toți cei care au de parcurs un oarecare drum.
M: Nu-l parcurgem, oare, toți?
Daniel: Cu siguranță, numai că la unii e ceva mai complicat, poate, în funcție de țelul pe care îl au.
M: Ai știut din prima clipă care-i drumul pe care vrei să îl alegi, unde vrei să mergi și unde vrei să ajungi? Chiar dacă drumul te-a purtat câteodată…
Daniel: Nu m-a purtat niciodată departe de ceea ce am știut eu că trebuie să fac, poate chiar deloc. Pe același drum am mers tot timpul numai că au fost obstacole. A trebuit să depășesc anumite lucruri pentru a ajunge la următoarea etapă.
M: În ce etapă e Daniel acum?
Daniel: Aș spune la început (râde), adică foarte departe de început nu sunt.
M: În cazul tău începutul este și ieșirea… o chestiune ciclică?
Daniel: Îți alegi un țel în viață sau știi că trebuie să ajungi undeva, pentru că de cele mai multe ori fiecare dintre noi știe unde ar trebui să ajungă, și parcurgi toate etapele care ți se oferă pe cărare. La un moment dat ai senzația că ai ajuns acolo unde ți-ai propus, dar nu este neapărat adevărat. În momentul în care crezi că ai ajuns acolo, dintr-o dată ai senzația că ești mult prea departe de tot ceea ce voiai tu să faci sau unde voiai să ajungi și atunci o iei de la capăt, într-adevăr într-o mișcare ciclică. Se întâmplă lucrurile aproximativ la fel, sigur, au altă culoare sau alt gust, dar ele, în esență, rămân la fel.
Îți alegi un țel în viață sau știi că trebuie să ajungi undeva, pentru că de cele mai multe ori fiecare dintre noi știe unde ar trebui să ajungă, și parcurgi toate etapele care ți se oferă pe cărare.
M: Pe măsură ce urci mai mult vezi mai departe…?
Daniel: N-aș putea spune că vezi mai departe, vezi mai multe. Senzația ciudată pe care am trăit-o eu este că devii din ce în ce mai nemulțumit de tine. Devii din ce în ce mai sever, ai așteptări mult mai mari. Eu nu sunt mulțumit niciodată de rezultatul pe care îl am, cu etapa pe care am încheiat-o. Un lucru prin care eu mă controlez sunt imprimările. Imprim spectacolele pentru control, în seara spectacolului mă simt foarte bine, am senzația că totul e minunat, că totul e frumos, că am mers pe drumul pe care eu știu că trebuie să merg, tehnic. Apoi, văd imprimarea și intru într-o „depresie” de nu-mi revin trei săptămâni.
Râde din nou cu toată ființa și ochii îi strălucesc, iar strălucirea aceasta pare să spună că exagerează voit.
Sufletul se odihnește în momentul în care are tot ceea ce îi este de trebuință, în momentul în care ești, sună banal, mulțumit de ceea ce faci.
M: Nu e în natura artistului să caute aproape obsesiv acea perfecțiune pe care o visează? Cred că e un firesc, nu?
Daniel: Cu certitudine e un firesc, dar uneori e obositor acest firesc. Uneori simți nevoia de o anumită liniște în care să nu te mai frămânți, să nu-ți mai pui întrebări…ca să se odihnească sufletul, dar nu prea ai parte.
M: Și cum se odihnește sufletul?
Daniel: Sufletul se odihnește în momentul în care are tot ceea ce îi este de trebuință, în momentul în care ești — știu că sună banal — în momentul în care ești mulțumit de ceea ce faci. În momentul în care constați că ai reușit cât de cât ceea ce ți-ai propus, că lucrurile se dezvoltă într-o oarecare liniște, atunci se așterne o stare de mulțumire, de satisfacție.
M: Trebuie să vorbim despre muzică pentru că eu nu pot să te văd pe tine în afara muzicii. Te completează, tu o completezi pe ea, în momentul în care ești pe scenă umpli scena, dai viață rolurilor, sondezi personajele, dai viață spațiului. Spațiul se umple de muzică pentru că tu reușești să umpli muzica. Cum e această relație?
Daniel: Fără îndoială, muzica mă completează pentru că muzica este atât de complexă și atât de… este imensă. Muzica, în sine, ne completează pe fiecare. Pe mine, în special, pentru că fără muzică n-aș putea trăi niciodată. Știu asta de la trei ani când am participat — asta e din secolul trecut — la Cântarea României cu străbunicul meu și am luat premiul întâi… Eram cel mai tânăr candidat, n-oi fi cântat eu cel mai frumos, deși și atunci cântam bine. Râde cu o poftă molipsitoare și cu siguranța aceea ce se naște dintr-o anumită conștiință de sine.
Faptul că eu am știut din totdeauna că acesta îmi e drumul, că asta voi face a devenit cumva firesc pentru mine. Eu trăiesc cu muzică, adorm cu muzică, mă trezesc cu muzică. Merg pe stradă și am tot timpul gânduri despre interpretare, despre cum trebuie abordate o arie sau un lied, mă gândesc la un rol. De exemplu, Radames din opera „Aida”. Am cântat „Aida” de peste 100 de ori și tot mai descopăr încă lucruri noi. E foarte interesant. Să parcurgi același rol de atâtea ori, în multe montări și să nu fie niciodată la fel.
M: E o lume care se clădește de fiecare dată, o clădești și o reclădești. Cum o descoperi?
Daniel: De fapt, nu e foarte complicat. Eu învăț rolul, știu ce am de spus, știu ce am de făcut, știu care e relația mea cu fiecare personaj și atunci, în momentul în care am intrat pe scenă decurge totul… îl iau ca pe un cadou oferit de Providență, de Dumnezeu. Pentru că este o capacitate, pe care nu știu dacă o merit sau nu, dar o am. Imediat intru în personaj, știu ce am de făcut și am tăria de a aduce multe lucruri în plus într-o seară.
M: E un mister pe care ajungi să-l descifrezi la un moment dat…
Daniel: Cred că e foarte greu de descifrat. Se creează senzația ușor îmbucurătoare că ai început să înțelegi foarte bine, dar până la urmă tot rămâne un mister.
M: De fiecare dată când mă duc la un spectacol mă întreb unde „începe” și unde „sfârșește” omul și unde „începe” personajul? Și ce se întâmplă după ce rolul s-a încheiat, acea lume s-a închis și omul, artistul pleacă acasă? Am fost la foarte multe spectacole de la care am plecat copleșit, asta grație faptului că artistul a reușit să-mi transmită și să-mi recreeze o lume, Lumea… Cum e pentru artist?
Daniel: Eu nu pot spune că intru în rol. E o simbioză. Eu sunt, în același timp, și eu și rolul. Nu mă delimitez niciodată. În fiecare rol sunt în același timp și personajul respectiv, pe care n-am cum să nu-l îmbin cu mine atâta vreme cât îl cânt eu.
M: Așadar sunt mai multe lumi în tine.
Daniel: După spectacole se întâmplă o chestie foarte interesantă, sigur că trebuie să pui punct, a căzut cortina, te întâlnești cu diverse persoane, dar, de fapt, nu se termină nimic. Sunt obligat să revin oarecum la realitate, însă în camera de hotel am o stare foarte ciudată cu care m-am obișnuit și care îmi place foarte mult. Sunt numai eu cu mine și cu analiza mea care ține tot de rol. Așa este de fiecare dată, cu fiecare rol… perpetuum mobile.
M: Ai o lume preferată, să zicem un rol?
Daniel: Fără îndoială. Rolul meu preferat este Othello.
M: Ce-i drept e un rol pe care îl umanizezi extraordinar.
Daniel: Da, pentru că Othello era un bărbat plin de pasiuni, plin de iubire și plin de ură. Exact cum suntem noi toți, chiar dacă nu vrem să recunoaștem.
M: Cum a fost când ai interpretat acest personaj? Cum e Othello: mult în afara zonei tale de confort sau foarte apropiat?
Daniel: A fost foarte apropiat, de aceea îmi și place atât de mult. În general, toate rolurile le-am simțit aproape. Am început să studiez rolul, l-am învățat și am știut ce am de făcut. La începutul stagiunii trecute am primit un telefon să merg să salvez o producție la un teatru cu unul dintre rolurile cele mai grele care există pentru tenor, Raul de Nangis din opera Hughenoții de Meyerbeer. Inimaginabil. E un rol pe care îl cântă tenorii lirici la 30 ani… Eu nu am mult peste 30 ani (râde). Am acceptat, l-am învățat, a trebuit să studiez cinci acte în trei săptămâni. Scenografia și costumele erau de așa natură că el cu toți hughenoții erau îmbrăcați în roșu, cu păr și barbă roșii… cam penibil și, în plus, ar fi trebuit să am 16 ani. Tu creezi rolul, încerci să faci față la scriitura muzicală, că trebuie să cânți ce a scris compozitorul, suntem tributari compozitorului, nu se poate să improvizezi. Și când te simți penibil îmbrăcat și trebuie să creezi și ai în față o mie de oameni care se uită la tine este foarte dificil.
M: Ceea ce faci tu e mult mai mult decât a cânta. Și vis a vis de bucățica aia care rămâne din tine, chiar și atunci când ești în rolul personajului, are vreo legătură cu faptul că trebuie să rămâi foarte conștient?
Daniel: Primordial. Dacă rămâne numai atât din mine, că numai atât este, asta trebuie să domine toate celelalte.
M: Asta te ajută să o poți duce până la capăt.
Daniel: Îmbinarea trebuie să existe pentru că altfel nu faci față.
M: Te simți într-un fel anume când cânți acasă, în România?
Daniel: Da, mă simt împlinit. E un lucru pe care mi-l doresc tot timpul. E foarte ciudat. Relația mea cu Bucureștiul e foarte ciudată. Am cântat 12 ani. Am colaborat cu Opera din București și a fost destul de greu să mă perceapă publicul și să percep publicul, cu toate că oamenii care iubesc opera, iubesc artiștii. Dar îți dorești să fii mult mai bun când vii acasă, mult mai bun decât ești în altă parte sau decât ești tu. Vrei să dai tot ceea ce ai mai bun. Eu fac meseria asta pentru Dumnezeu și pentru lume și îmi place enorm să fiu pe scenă, să cânt cu orchestra jos. Un sentiment care nu poate fi descris în cuvinte, când sună toată orchestra și tu ești pe scenă și glasul tău e susținut de aceasta. Efectiv nu există cuvinte.
M: Simți cumva și vibrația fizică care ți se transmite prin scenă? Simți în timpul spectacolului?
Daniel: Publicul este o parte foarte importantă. Simți un public care e neinteresat sau simți publicul căruia îi transmiți. Când ai început să cânți și o masă de oameni …nu se aude respirația niciunuia dintre ei, le este jenă să tușească chiar dacă sunt bolnavi, atunci simți că s-a produs comuniunea care pentru noi e foarte importantă.
Ceea ce facem noi e lucru cu sufletul tău și cu sufletul celorlalți și cu foarte multe emoții. Totul ține de afect.
M: Trebuie să simți că de undeva se întoarce ceva, că te încarci. Că te încarci de sus. Că darul acesta ți-a fost dat indiferent de forța în care crezi, el vine de undeva de dincolo de tine. Iei această încărcătură cu suflet și o dai mai departe, iar când acea comuniune se realizează e minunat. Deci, tu te simți cel mai bine pe scenă?
Daniel: Pe scenă și la mine acasă în Berlin. Când nu sunt pe scenă îmi place să fiu pe sofa, în apartamentul meu. Dar scena este locul în care mă simt cel mai bine și nu aș vrea să-mi lipsească.
M: Spuneai la un moment dat că drumul acesta ți-a adus descoperiri și întâlniri și contexte. M-aș opri asupra oamenilor care au însemnat ceva.
Daniel: Am avut șansa să întâlnesc oameni foarte speciali care m-au ajutat și m-au dus foarte departe. În primul rând, o menționez pe Geta Angheluță care a însemnat foarte mult pentru mine din punct de vedere spiritual, a fost mentorul meu în ultimii 20 ani. Apoi, mi-am întâlnit soția care este pentru mine echilibrul. Fără ea mi-ar fi fost mult, mult mai greu să trec peste toate obstacolele și să pot realiza tot ce am realizat.
M: Indiferent despre ce am vorbi, drumul se află mereu în centrul discuției pentru că tu ești un om cu un drum pentru care ai luptat.
Daniel: Dar bănuiesc că toți luptă pentru drumul lor. Pentru unii e mai ușor de parcurs, pentru alții e mai complicat, mai greu, dar important este să urmărești cu încăpățânare țelul pe care ți l-ai ales. Indiferent de dezamăgirile pe care le trăiești, pentru că ele vin într-o măsură foarte mare și de multe ori una după alta.
M: Crezi că artiștii sunt mai ușor de dezamăgit datorită înclinației lor de a vedea lucrurile într-o manieră idealizată?
Daniel: Cu siguranță. E în natura meseriei. Ceea ce facem noi e lucru cu sufletul tău și cu sufletul celorlalți și cu foarte multe emoții. Totul ține de afect.
M: Ce îți place să faci când vii acasă?
Daniel: Să pierd timpul.
M: Să-ți oferi un răgaz de care spuneai că nu ai parte prea des.
Daniel: Exact! Sunt de o săptămână în București și n-am făcut nimic. M-am întâlnit cu tine, cu prieteni, am stat puțin de vorbă după care, m-am dus în cameră și am stat întins în pat, pur și simplu.
M: Sunt locuri din București cu care ai o legătură specială?
Daniel: Herăstrăul și Cișmigiul, în care mă plimbam cu Geta de multe ori. Câte trei săptămâni stăteam vara și mergeam în Herăstrău sau în Cișmigiu în fiecare zi, unde aveam discuțiile noastre ezoterice și despre viață. În rest, îmi place Bucureștiul, pur și simplu.
Ioana: Ți-ai găsit locul în Berlin?
Daniel: Da, din primul moment. Când m-am mutat acolo, m-au ajutat colegii de la un teatru – unul dintre ei avea permis de conducere pentru camion – și cu alți șase colegi din orchestră am încărcat camionul și am plecat spre Berlin. Eu închiriasem apartamentul prin prietena mea Adina, nici nu-l văzusem. După ce am terminat cu mutatul, am ieșit pe stradă și am avut senzația că am din nou 17 ani și că sunt în Copou, în Iași. Și mi-am zis: „Aici e locul meu și de aici nu mai plec.”
M: Crezi că cu cât sunt mai grele încercările și căutările viața devine mai prețioasă?
Daniel: Nu, cred că viața are același preț întotdeauna, numai percepția noastră ne face să o punem în categorii.
M: Când te întorci?
Daniel: La București? M-aș întoarce în fiecare săptămână dacă aș putea. O să cânt pe 2 februarie la Sala Radio, actul II din opera „Tristan și Isolda” de Richard Wagner , în concert. Și în decembrie mă întorc în țara, la Cluj. Pe 15 decembrie am un concert în care voi interpreta câteva creații semnate de Wagner și Verdi. Pe 23 noiembrie vă invit la Filarmonica din Sofia unde cânt Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven.
M: În încheiere, două cuvinte: iubire și lumină.
Daniel: Iubirea e totul. Parafrazându-l pe Marin Preda „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Lumina e ceva foarte special care necesită multă căutare, multă îndoială, dezamăgire. Lumina este peste tot în jurul nostru și în orice. Uneori o vedem, alteori nu, dar ea este în permanență în jurul nostru.
Ieșim din studio în curte. Este încă lumină, nu a apus soarele. Mai avem timp de un pahar cu vin.
Colophon
Fotografii: Canon Eos Rebel K2, Canon Lens EF 50 MM 1:1.4, Canon Lens EF 17-40mm 1:4; film Fujicolor 200 + Ilford 400
Corp de literă: Old Standard, Poppins, Libre Franklin
