La mijlocul lui August am avut plăcerea să prind o discuție despre viață, labirinturi și echilibru interior cu buna mea prietenă, Andreea Raicu. Ne-am întâlnit în grădina umbroasă de la Si-Lounge, la un pahar de Mysterium Spumant.
M: Toate întâlnirile și cronicile de aici, www.mysterium.ro, se întâmplă la un pahar cu vin Mysterium, în cazul nostru un pahar de vin spumat Mysterium, și pornesc întotdeauna de la o poveste. De fapt, de la povestea omului din fața mea. Din tot ceea ce știu eu despre tine, din ceea ce ne-ai lăsat să vedem de-a lungul timpului, s-a născut o întrebare care pornește, de fapt, de la discrepanța dintre povestea pe care o trăiești tu și ceea ce se vede în afară. Ceea ce trăim fiecare dintre noi diferă, mereu, de ceea ce se vede în exterior. Voiam să te întreb dacă tu ai simțit vreodată că există o diferență între aceste două, hai să le spune, fațete.
Andreea: Povestea pe care o trăiam eu, pentru că acum nu mai există diferența asta. A existat o diferență foarte mare, aș putea spune chiar extrem de mare, iar acesta a fost ceea ce a dus la depresie. De fapt, acesta este motivul pentru care cei mai mulți oameni ajung la depresie. În momentul în care exteriorul nu reflectă interiorul sau viceversa. Înăuntru ești o persoană care are anumite nevoi, care își dorește ceva de la viață, dar în exterior te prezinți a fi altcineva. Ești acea persoană care îți dorești, de fapt, să fii, știind că vei fi acceptată, iubită, admirată. Fata aceea drăguță pe care să o îndrăgească toată lumea.
Cred că, până la un moment dat, nu mi-am dat seama, pentru că eu știam că așa trebuie să fiu. De mică am dezvoltat niște pattern-uri comportamentale care știam că îmi aduc anumite lucruri pe care mi le doream, fără a mai ține cont de ceea ce îmi doream eu cu adevărat. Cred că nici nu îmi dădeam seama că există altceva decât ceea ce făceam. Și lucrul acesta l-am descoperit în orele de terapie, în călătoria în India, în momentul în care am simțit că pur și simplu nu mai pot să funcționez și am înțeles că funcționam mai mult în funcție de ce își doreau alții și mai puțin în funcție de ce îmi doream eu. Aveam, de fiecare dată când ieșeam în societate, o mască despre care știam că va fi plăcută, îndrăgită de toată lumea. Sufeream de acel sindrom al copilului cuminte, al fetei bune, drăguțe pe care o plăcea absolut toată lumea.
M: Dar, de fapt, înăuntrul tău…?
Andreea: Înăuntrul meu? Îmi doream foarte mult să îi fac pe ceilalți să mă iubească, să nu îi pierd pe cei din jurul meu – prieteni, parteneri de viață, oameni cu care lucram – dar am ajuns să mă pierd pe mine.
M: Un revers al medaliei extrem de dureros.
Andreea: Și un lucru pe care îl fac cei mai mulți oameni. Pentru că majoritatea alegem să trăim așa, cel mai adesea pentru că nu ne dăm seama că din dorința de a nu-i pierde pe ceilalți, ne pierdem pe noi, uitând de dorințele noastre, de nevoile noastre, uităm cine suntem. De fapt, cred că de cele mai multe ori nici nu știm cine suntem pentru că de mici ne abandonăm esența noastră, pendulăm între autenticitate și atașament și renunțăm la autenticitate pentru că avem nevoie de atașamentul celor care au grijă de noi, devenind ceea ce își doresc ei pentru că așa putem să obținem dragostea.
M: Cât de autentică te simți acum în ceea ce faci, în ceea ce ești în fiecare zi a vieții tale? Cum e față de vechea poveste?
Andreea: După călătoria în India, mi-am făcut o mare promisiune atunci când am plecat din ashram: că voi căuta mereu să văd care este adevărul meu, ce este cu adevărat important pentru mine, și că voi face tot ce îmi stă în putință să trăiesc acel adevăr. Trebuie să recunosc că nu este un lucru foarte ușor pentru că, la început, este o transformare totală de la cine erai, pentru că așa îți doreai să fii, la cine ești. Și asta aduce cu sine multe pierderi. De oameni, care nu te mai plac pentru că nu ești acolo pentru ei, și de multe alte lucruri. Nu știu dacă sunt sută la sută autentică, nu am cum să îmi dau seama pentru că atunci când suntem sută la sută identificați cu lucrurile nu ne mai dăm seama de ele. Ceea ce pot să își spun este că sunt sută la sută autentică în privința lucrurilor pe care le realizez.
De foarte multe ori nu avem curajul să luăm o decizie și chiar dacă ne deranjează starea lucrurilor, rămânem în acea situație. Necunoscutul este întotdeauna mult mai înfricoșător […]
M: E o continuă străduință de a ieși din zona de confort.
Andreea: Nu știu dacă i-aș spune străduință, cred că este mai degrabă o provocare de a ajunge la ceea ce este cu adevărat important pentru tine. Și mai e ceva. Eu am muncit foarte mult cu corpul, care este cel mai bun indicator al lucrurilor pe care le trăim și nu minte absolut niciodată. Ne alertează de fiecare dată când este ceva în neregulă. De exemplu atunci când cineva te roagă să faci un lucru pe care nu își dorești să îl faci, dar îl faci, vei avea o senzație în corp instant. Corpul tău își spune că nu ești în regulă cu acel lucru și aveai nevoie să setezi o limită. Mi-am promis că îmi ascult corpul și am învățat să îl ascult și de fiecare dată când simt că e ceva în neregulă, îmi ghidez comportamentul în funcție de ceea ce simt în corpul meu.
M: Noi ne naștem cu toate aceste lucruri, avem în noi această inteligență, dar facem cumva și o pierdem pe parcurs, nu mai ascultăm de ceea ce simțim, cum fac copiii, de exemplu Mi se pare că am pierdut acest lucru.
Andreea: Fără îndoială. Uite, copiii când au nevoie de ceva, când le lipsește ceva sau au o nevoie stringentă, semnalează instant acest lucru. Nu stau să se gândească că nu e momentul sau că poate deranjează pe cineva. Ei pur și simplu spun care este nevoia lor. Pe măsură ce trece timpul, ni se tot spune că nu e ok să ai nevoi și se ajunge astfel la acea stare de self sufficency încât nu mai ai nevoie de nimic de la nimeni. De foarte multe ori e și greu să ceri ajutorul cuiva sau să îi spui cuiva: „am nevoie de asta”. Ajungi să îți reprimi nevoile și să nu le mai conștientizezi, noi oricum nu suntem încurajați să ne ascultăm corpul și să reacționăm la ceea ce simțim. Dacă un copil crește într-o casă în care nu este acceptată furia și vede că părinților nu le place să îl vadă furios și îi se spune adesea „nu mai plânge”, „nu mai fi furios, mergi la tine în cameră”, realizezi că nevoia ta de a-ți manifesta anumite emoții nu este acceptată și, atunci, începi să le reprimi și să crezi că, de fapt, nu mai ai acele emoții. Ceea ce trebuie să facem noi este să dăm la o parte toate straturile acelea care ne-au transformat de-a lungul timpului și să vedem care este esența.
M: Apropos de esență și de lucruri care ne transformă de-a lungul timpului, mă uit la sticla aceasta cu vin spumant Mysterium din fața noastră pe care se regăsește un labirint. De fapt, multe dintre întâlnirile prilejuite de Mysterium au legătura cu simbolistica labirintului. De la faptul că viața în sine poate fi privită ca o înșiruire, o întrepătrundere de labirinturi. Iar modul în care fiecare dintre noi rezolvăm, parcurgem aceste rețele de drumuri creionează povestea noastră. Voiam să te întreb cât de mult crezi că noi alegem drumurile și cât de mult ne aleg drumurile pe noi. NU este deloc o întrebare întâmplătoare pentru că știu că spuneai la un moment dat că atunci când nu ai curajul să îți asumi ceea ce vrei, viața face ea acea alegere pentru tine, dar o face în termenii ei.
Andreea: De foarte multe ori nu avem curajul să luăm o decizie și chiar dacă ne deranjează starea lucrurilor, rămânem în acea situație. Necunoscutul este întotdeauna mult mai înfricoșător și nu vrem să ne ducem înspre ceva ce nu cunoaștem și asupra căruia nu putem avea control. Iar dacă noi nu o facem, dacă continuăm să rămânem într-un context care devine din ce în ce mai inconfortabil, într-o zi vine viața și rezolvă situația.
M: Mie mi se pare că termenii ei sunt de foarte, foarte multe ori mult mai duri.
Andreea: Oh, Doamne. Atunci când facem noi alegerea, aceasta este făcută în termenii noștri și în timpul nostru. Pe când atunci când viața vede că tu nu o faci, deși ai primit toate semnalele posibile, rezolva situația într-un mod extrem de dur, de brutal, în așa fel încât data viitoare când trebuie să iei o decizie, să ai mai mult curaj să o faci. Cel puțin asta este experiența mea.
Îmi aduc aminte de niște etape din viața mea când eram extrem de agitată, munceam foarte mult și nu puteam să mă opresc și am tot avut mici probleme de sănătate până când, într-o bună zi, mi-am rupt piciorul și a trebuit să stau trei săptămâni, timp în care a trebuit să mă gândesc la mine, la ce se întâmplă în interiorul meu, să iau niște decizii legate de viața mea. Dar puteam foarte bine să fac acest lucru cu ceva timp în urmă când am mai avut semnale, dar pe care nu le-am văzut sau le-am ignorat. Și aș putea să îți dau „n” exemple de acest fel. Cred că, într-o anumită măsură, viața ne este trasată, dar cred că și liberul arbitru contează foarte mult.
M: Asta îmi aduce aminte de Rolling Stones. You don’t always get what you want, but just sometimes you get what you need.
Andreea: Exact. Uite, ceva foarte personal. Când eram mică, cred că aveam vreo 14, 15 ani, eram îndrăgostită de un băiat. Eu provin dintr-o familie foarte credincioasă, iar la noi se mergea des la biserică. Am rugat-o pe mama să meargă la biserică și să se roage să meargă relația cu acel băiat. Răspunsul mamei a fost: „tu nu trebuie să te rogi să meargă relația, ci să îl rogi pe Dumnezeu să primești ceea ce este potrivit pentru tine”. M-am supărat îngrozitor atunci, pentru că, la acel moment eu asta îmi doream. A fost cred pentru prima oară când cineva îmi spunea că este important să primim lucrurile de care avem nevoie, nu cele pe care le dorim. Pentru că de cele mai multe ori, ceea ce ne dorim nu este în concordanță cu lucrurile de care avem nevoie. Însă ajungem să ne dăm seama de acest lucru după foarte mult timp. Și am văzut asta de atât de multe ori în viața mea. M-am încăpățânat să obțin niște lucruri, le-am avut și apoi a realizat că nu erau lucrurile de care aveam nevoie.
M: Ai învățat să let go, în timp?
Andreea: Da. Tocmai de asta mi-am făcut și un tatuaj: Trust. Let go. Existence never makes mistakes. În momentul în care un lucru nu merge, nu mă mai zbat, îi dau voie să se întâmple așa cum este.
M: Cum împaci liberul arbitru și deciziile pe care ar trebui să le iei cu această idee de a nu te împotrivi, cu letting go? Spuneai mai devreme că atunci când ar trebui să iei o decizie și nu o faci, viața te forțează cumva. Oare a nu lua o decizie nu ar putea fi exact în acest flow, în această filosofie?
Andreea: Nu. A nu lua o decizie este cea mai proastă decizie. Trebuie să faci asta pentru că dacă nu iei nicio decizie, stagnezi. De cele mai multe ori motivul pentru care nu luăm o decizie este frica. Îți dau un exemplu. Atunci când trebuie să se materializeze un proiect, o plecare undeva, și încep să intervină foarte multe piedici, în loc să fac tot posibilul ca lucru respectiv să meargă, îmi dau voie să observ ce urmează să se întâmple, nu mă mai pun de-a curmezișul. Nu mai trag de lucruri, le las, pur și simplu, să fie.
M: Cum ajungi la înțelepciunea asta? Cât de mult lucrezi cu tine ca să poți să ajungi la punctul la care să spui: I embrace life, I go with the flow?
Andreea: Fiind conștientă în fiecare secundă a vieții mele. Fiind conștientă de fiecare lucru pe care îl fac, de fiecare gând pe care îl am, de fiecare decizie pe care o iau, de absolut tot. Sunt conștientă de felul în care stau, de felul în care vorbesc, de felul în care gândesc. Este o conștientizare constantă a vieții mele care mă face să fiu prezentă și să fiu atentă la ce mi se întâmplă și să înțeleg că toate se întâmplă pentru mai binele meu.
În urmă cu câțiva ani, după ce am plecat din televiziune, am început să fac business cu cineva. După opt ani de zile, lucrurile nu s-au terminat tocmai bine, valorile noastre fiind foarte diferite de la un punct încolo și drumurile noastre au luat-o în direcții diferite și sfârșitul nu a fost cel mai plăcut. Deși era un moment foarte greu, cu probleme foarte mari, din toate punctele de vedere, acela a fost un moment în care viața m-a făcut să aleg involuntar – eu îmi doream să fac ca acel business să meargă, îmi doream să repar acel lucru în care investisem opt ani din viața mea. Însă existența a venit și nu mi-a mai dat voie să merg. Într-o zi nu m-am mai putut ridica de pe canapea. Am înțeles foarte clar, după toate testele la toți doctorii posibili, că este vorba despre o somatizare.
M: Corpul tău ți-a spus ce trebuie să faci.
Andreea: Exact. A luat o decizie pentru mine. Deși treceam printr-un moment foarte greu din toate punctele de vedere, eram conștientă de faptul că ceea ce trăiam atunci era cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla și care mă va ajuta în viitor și îmi va deschide niște porți fantastice pentru ceea ce urma să fac. Am înțeles acest lucru și mi-am adunat toată forța și toată energia pentru a merge mai departe. Dacă nu s-ar fi întâmplat așa, cel mai probabil nu aș fi ieșit niciodată din acel context și nu aș fi aflat cine sunt din punctul de vedere al businessului.
[…] dacă ai în continuu piedici și dacă e atât de mult efort, înseamnă că e ceva în neregulă. Lucrurile, în mod firesc, curg, se întâmplă.
M: Care e pragul dincolo de care spui am înțeles semnalele pe care le primesc și ceea ce îmi spune corpul meu și le voi asculta? Poate există lucruri pentru care merită să mergi până în pânzele albe, pentru care merită să lupți să depășești obstacolele.
Andreea: Nu mai cred lucrul acesta pentru că dacă ai în continuu piedici și dacă e atât de mult efort, înseamnă că e ceva în neregulă. Lucrurile, în mod firesc, curg, se întâmplă. Dar când e prea mult efort, când devine practic un chin nu e deloc firesc.
M: Te întreb pentru că chestia asta de a merge până în pânzele albe este foarte romanțată. O întâlnim des în povești de dragoste. Bărbatul care merge ca dementul până la capătul lumii pentru iubirea vieții lui și ar face orice ca ea să ajungă să-l iubească. Mă rog, acesta este corolarul. E cumva încastrat în cultura vestică din care facem și noi parte, să sărim cu capul înainte în lucruri în care credem prostește câteodată. Iar asta cred că se întâmplă mai ales pentru că ni se repetă mereu că asta trebuie să facem, că trebuie să găsim pe cineva…
Andreea: Eu cred că și simți. Uite eu pot să ți dau un exemplu al unei prietene foarte apropiate de ale mele care a început o relație cu cineva care părea absolut imposibilă. Dar amândoi au simțit că merge și, după cinci ani de zile, cu mult struggle au putut fi împreună. Se împlinesc zece ani de când sunt căsătoriți și au o relație extraordinară. Cred că pur și simplu simți undeva.
M: Ce o făcea imposibilă, dacă amândoi simțeau că puteau să treacă peste orice?
Andreea: Exista multe lucruri complicate la fiecare dintre ei. Cred că simți. Dacă începi o relație cu cineva și omul e on, off, on off, dar tu ești acolo non-stop îți dai seama dacă lucrurile merg sau nu. Amândoi trebuie să își dorească și împreună să treacă peste toate obstacolele, peste tot ce apare în față. Dacă doar unul dintre ei își dorește și face toate eforturile, la un moment dat oricum o să obosească și se duce barca în derivă. Dar eu cred că simți.
M: Dar ce faci când simți, când conștientizezi, dar pur si simplu nu poți ieși din cerc? Când simți că toate eforturile tale sunt în van, că eforturile sunt prea mari și că de partea cealaltă nu ți se răspunde la fel și că e totul foarte greu și totul e tot o piedică, dar, în continuare, de încăpățânare rămâi acolo?
Andreea: Te încăpățânezi să rămâi acolo pentru că există, probabil, o codependență. Există niște răni, niște goluri care sunt astupate în relația respectivă. E clar că nu e o relație sănătoasă, ci o relație toxică din care tu nu poți ieși și atunci ai nevoie de ajutor. Dacă vrei să ieși.
M: Sau vine viața… Mie îmi place să spun că atunci când vine nu e așa, o simplă zdruncinare, se crapă pământul din temelii și se reașază pe niște coordonate.
Andreea: Primul lucru pe care trebuie să îl faci este să înveți să te iubești, să te respecți. Să te apreciezi pentru că un om care se respectă, se apreciază și iubește nu va sta cu un om care nu face lucrurile astea. Dacă mă respect pe mine nu am să stau niciodată cu un om care nu mă respectă.
M: În același timp, oamenii au diferite moduri de a arăta iubirea sau respectul.
Andreea: Crezi că iubirea se poate manifesta prin lipsă de respect, sau agresivitate, sau abuz.
M: Nu, nu vorbesc despre aceste lucruri. Gelozia, de exemplu, poate fi văzută de foarte mulți oameni ca fiind un act de mare pasiune și iubire, dar pentru persoana către care se îndreaptă, în nici un caz nu cred că simte ca fiind un act de iubire. Mai degrabă simte că ar fi proprietatea cuiva.
Andreea: Eu mă gândesc că dacă tu ești un om sigur pe tine, nu ai de ce să fii gelos decât dacă tu ai niște probleme cu tine. Dacă am o relație echilibrată în care eu pot să am încredere în tine și în care eu sunt foarte bine cu mine, nu o să-mi pun problema că tu o să pleci în altă parte decât dacă tu prin comportamentul tău mă faci să cred asta. Și atunci vin și vorbesc cu tine despre asta. Eu una nu aș putea să trăiesc într-o stare de tensiune permanentă și să mă gândesc ce face partenerul meu. În primul rând, m-aș gândi de ce simt eu lucrurile acestea. Am eu o nesiguranță? Dacă da, atunci trebuie să văd cum aș putea să o rezolv. Și abia apoi mă întreb dacă nu cumva comportamentul omului respectiv mă face pe mine să îmi pun astfel de întrebări. Și atunci vorbesc cu el să văd ce anume din comportamentul lui mă face pe mine să mă simt în nesiguranță și, dacă mă iubește, la rândul lui va lucra la acesta.
M: Voiam foarte mult să te întreb un lucru. Ce ai căutat de-a lungul timpului și ce cauți tu acum? În general, pentru tine, în viață, misterele ei, în tot ceea ce compune universul tău? Ce cauți tu, de fapt?
Andreea: Cred că acum nu mai caut atât de multe lucruri. Cred că m-am oprit așa din căutări. Sunt o persoană extrem de curioasă și cred că asta mă ține în viață pentru că, din punctul meu de vedere, în momentul în care încetezi să mai cauți și să fii curios, să afli lucruri, viața se oprește. Caut experiențe, caut să învăț lucruri, caut să mă dezvolt, caut să mă bucur de viață prin tot ce are să îmi ofere. Unul dintre lucrurile pe care le fac în fiecare dimineață este să îl rog pe Dumnezeu să mă țină deschisă pentru toate oportunitățile și experiențele pe care le are să mi le ofere. Eu cred că este extrem de important să poți să fii deschis pentru tot ce are să îți ofere viața și să poți să spui “da” și să poți să te bucuri de experiențele respective. Pentru că, din frică, de cele mai multe ori, spunem nu.
M: Cum gestionezi frica? Curajul de foarte multe ori este văzut ca fiind lipsa fricii, dar mi se pare că, mai degrabă, este gestionarea fricii.
Andreea: Da, oamenii cred că cei curajoși sunt cei lipsiți de frică, dar e vorba de grstionare. Eu mă consider un om curajos. Probabil că ține și de personalitate, ține și de felul în care sunt eu, dar în același timp m-am și educat în acest sens. De fiecare dată când mi-e frică de ceva mă duc înspre frica respectivă.
M: Totuși, sunt frici și frici. Nu cred că ai reacția asta la orice fel de frică.
Andreea: Vorbesc despre viața de zi cu zi. Dacă mi-e frică să mă arunc cu parapanta, nu am să încerc să rezolv această frică pentru că nu îmi folosește la nimic.
M: Eu credeam că e taman invers.
Andreea: Mă gândesc la beneficiul pe care mi-l aduce depășirea unei frici. Trebuie să aibă un beneficiu asupra vieții mele. De exemplu, îmi era foarte frică de întuneric. Bineînțeles că poate fi și o explicație metaforică aici – frica de necunoscut – , dar am făcut tot ce a fost posibil ca să pot să depășesc această frică. Mi-era frică de ape adânci, am făcut tot ce a fost posibil să pot să înot în ape adânci. Îmi era frică de înălțimi, iar acest lucru m-a împiedicat să am tot felul de experiențe foarte frumoase și am făcut în așa fel încât să pot să depășesc această frică. Îmi era foarte frică de vorbit în public la prezentări. Când m-au chemat prima oară la TEDx, eu visam să merg acolo. Însă când m-au chemat, am înghețat știind că acolo ai un anumit număr de minute, trebuie să ai un discurs foarte clar, nu poți să bați câmpii. Ca atare, primul impuls a fost să refuz. Însă, de fiecare dată mă duc peste lucrurile care știu că mă împiedică să pot să evoluez. Mi se pare că toate lucrurile astea care ne blochează vin de undeva. Vreau să înțeleg de unde vin, să înlăture acest blocaj ca să pot să las lucrurile să curgă.
M: Care este impulsul pe care ți-l dai ca să depășești momentul? Care a fost mecanismul, ce te-a determinat să revii asupra deciziei și să spui “ok, am să fac asta”?
Andreea: Înainte de TEDx fost altceva mult mai înfricoșător. Există o platformă de dezvoltare personală Mind Valley, iar una dintre prietenele mele bune mi-a propus să mergem la festivalul lor care se desfășoară în fiecare an. După ce m-am înscris, organizatorii m-au întrebat dacă doresc să susțin și un speech. Știind că acolo sunt speakeri importanți, cunoscuți, mă gândeam că mă vor pune și pe mine într-o săliță mică unde nu o să mă vadă nimeni, așa că am răspuns pozitiv. Între timp, prietena mea m-a anunțat că nu mai poate veni, m-am panicat, dar m-am întrebat ce poate să se întâmple? Ce poate să se întâmple dacă merg?! Am ținut acest discurs în fața a 500 de oameni, pur și simplu nu îmi venea să cred că mi se întâmplă una ca asta. Însă după ce am ieșit pe scenă, am realizat că a fost o experiență incredibilă. Discursul acela l-am tradus și l-am adaptat în română pentru TEDx, o altă experiență extraordinară. De fiecare dată când am ieșit din zona de confort, am avut rezultate extraordinare. Am mers în India, spre surprinderea tuturor, singură. Rezultatul a fost fantastic. E important pentru mine să știu un lucru: cu cât risc mai mult, cu atât câștig mai mult. Și, dacă nu câștig înseamnă că trebuie să învăț ceva din asta.
M: Either way, you win.
Andreea: Exact. Și mai cred un lucru pe care l-am învățat în ultimii ani: indiferent cât de rău sau cât de bine este, oricum o să treacă. Schimbarea este inevitabilă, lucrurile nu vor rămâne așa toată viața. Până la călătoria în India, eram victima perfectă. Mă întrebam mereu de ce mi se întâmplă mie și numai mie anumite lucruri.
M: Cum ai luat decizia să pleci din India? Ce stă în spatele acestei plecări?
Andreea: Am trăit foarte mulți ani cu o depresie foarte puternică, înăuntru mă simțeam într-un fel și afară arătam altceva. La un moment dat nu am mai putut, deși eu am o anduranță foarte mare sau, mă rog, aveam o anduranță foarte mare pentru orice. Am fost crescută de un tată deloc prezent, iar atunci când era prezent avea un fel brutal de mă motiva și mobiliza. Mă umilea și cumva eu a trebuit să-i arăt că eu pot. Am devenit extrem de masculină și extrem de capabilă, cu toate calitățile pe care le are partea masculină. Extrem de capabilă să pot face absolut orice. Nimic nu putea să-mi stea în cale. Trebuie să filmez 24 de ore?! Sigur că da!! Nu conta că după aceea muream, la filmare eram stoică. Eu să nu pot? Dar eu pot orice! Și asta e o sabie cu două tăișuri. Pentru că, în același timp, poți să înduri și suferința, și durerea. Și am îndurat foarte mult până când nu am mai putut și s-a produs un blocaj. După o noapte în care m-am trezit epuizată de plâns și de suferință, am auzit o voce din interior care îmi spunea că viața este cel mai frumos cadou pe care l-am primit de la Dumnezeu și că trebuie să am grijă de ea. Dar a fost așa de clară această voce și mi-a dat o forță atât de mare încât am început să caut. Și când cauți găsești.
M: Cum ai ajuns la India?
Andreea: Eram de foarte mult timp atrasă de India, voiam de multă vreme să vizitez această țară. M-au atras mereu țările cu o cultură complet diferită de cea europeană. Îmi aduc aminte că eram la niște filmări și o prietenă foarte bună m-a sunat să îmi spună că este la un târg de carte unde l-a întâlnit pe autorul cărții Namaste. Mi-a cumpărat-o și mie, am citit-o și după ce am terminat-o, l-am sunat pe Sega, autorul cărții, și ne-am întâlnit. Cartea vorbește despre călătoria lui in India într-un ashram și e ca o spovedanie. El a ținut un jurnal cât a stat acolo și pentru că nu avea acces la telefoane, le scria prietenilor și prietenii citeau. Iar când s a întors din India, unul dintre prieteni l-a convins că întreaga experiență trebuie povestită și altora. Un jurnal de călătorie extrem de onest despre tot ce a trăit acolo. Pe mine m-a impresionat foarte tare, l-am sunat și i-am spus că doresc să merg în India. Intenționam să merg cu prietena de la care primisem cartea, dar el m-a convins că este extrem de important să fac această călătorie singură. Pentru că este vorba de o călătorie personală. „Dacă vei pleca cu cineva de aici, o să pleci cu toate condiționările. Trebuie să duci tu singură și să faci ceea ce simți tu să faci și să fii.” Mi-am luat bilet de avion și am plecat.
M: Ai mai făcut lucruri de felul acesta?
Andreea: Da. A mai plecat singură și înainte. Am fost în Thailanda pentru două săptămâni și am stat o lună. Râde. Însă de data aceasta era vorba despre ceva cu totul diferit. Cu alte cuvinte, urma să plec în India pe stânga, într-un loc despre care nu știam nimic. Se spune că atunci când durerea a ceea ce trăiești este mai mare decât durerea pe care ți-o poate provoca schimbarea, atunci ești dispus să faci o transformarea.
M: Dar cum putem să știm?
Andreea: La mine durea atât de tare încât nu cred că putea să fie mai rău. Eram atât de sufocată de sufocată de durere încât nu mai puteam să funcționez. Ajunsesem într-un blocaj, era prea mult, efectiv nu mai puteam. Și atunci mi-am pus întrebarea: Ce se poate întâmpla? Acolo am avut parte de niște experiențe foarte grele, extrem de dure, pentru că, practic, te întâlnești cu tine. Sega a folosit o metaforă puternică pentru a descrie o astfel de călătorie. Mi-a spus: „Imaginează-ți că intri într-o casă în care n-ai mai intrat de 35 de ani să faci curățenie și acolo ai să găsești tot felul de lucruri care nu o să-ți placă. După ce vei fi terminat curățenia, îți va plăcea. Însă procesul în sine este foarte greu.”
Și exact așa a fost. Am fost la un curs care se numește primary birth, primii șapte ani din viață unde se formează toate condiționările. Mai greu ca la acest curs nu cred că poate să fie nimic. Te întâlnești cu tot, cu toate fricile, cu tot ce ai trăit pentru că faci o regresie. Noi din perioada copilăriei, băieții până la patru, fetele până la trei ani, nu avem decât amintiri subconștiente. Dar faptul că nu ne amintim de ele nu înseamnă că nu ne influențează viața. Tot ce s-a întâmplat în perioada respectivă îți ghidează comportamentul. Și trebuie să mergem înapoi, până la primul an de viață, ca să putem să lucrăm cu toate acestea și să scoatem tot ce am simțit, copii fiind, atunci când nu am fost băgați în seamă sau am ne-am simțit abandonați sau nu am fost văzuți. Greu, foarte greu, dar extrem de eliberator. Și atunci când știu ce pot să obțin după o astfel de experiență, I go for it. Și eu am frici, dar le conștientizez, mi le asum și merg mai departe în călătoria mea. Este vorba despre multă conștientizare. Cele mai importante lucruri pe le-am învățat de-a lungul acestei perioade de dezvoltare sunt: conștientizarea și acceptarea. Acceptarea realității, acceptarea a ceea ce este în momentul acesta.
M: Mi se pare că este vorba de multă claritate.
Andreea: Într-adevăr. Și încă un lucru: nu mă mai mint, pentru că m-a mințit foarte mult. Legat de tot și de toate. Acesta a fost unul dintre lucrurile pe care le-am descoperit prima dată când am ajuns în India. Am descoperit cât de mult mă mințeam. Că sunt foarte fericită, că viața mea e superbă, când, de fapt, nu eram fericită și viața mea nu era superbă. Era doar o fațadă.
M: Sau autosugestie. Ceva ce îți repeți, ca pe o mantră, până când ajungi să crezi. Cum s-ar spune in limba engleză: fake it ‘till you make it.
Andreea: În general, pe noi ne enervează la ceilalți sau în viață lucrurile pe care noi le facem. La cursul despre care îți spuneam mai devreme, i-am spus celei care ținea cursul că pe mine mă scot din sărite nedreptatea și minciuna. Iar răspunsul ei m-a bulversat: „probabil că și tu faci asta”. Reacția mea la acest răspuns venit din partea ei a fost extrem de vehementă, încercând să argumentez că eu nu mint pe nimeni niciodată, că nu nedreptățesc pe nimeni. M-a invitat să mă gândesc mai mult: „sunt convinsă că nu minți pe nimeni din exterior, dar cât de mult te minți pe tine, cât de multe nedreptăți îți faci?” Acum nu mă mai enervează nici minciuna, nici nedreptatea. Le observ și trec mai departe. Înțeleg că nu este vorba despre mine, ci despre oamenii care le fac.
M: Pare foarte mult echilibru în momentul acesta în povestea ta.
Andreea: Da, este. Când ajungi să nu te mai minți, când ajungi la acea claritate despre care spuneai, știi ce e alb și ce e negru. Nu înseamnă că totul este roz. Atâta vreme cât ești împăcat cu tine și cu alegerile tale, nu ai cum să nu ajungi la acest echilibru. Sunt foarte des întrebată dacă sunt fericită. Lumea este în această alergătură fantastică după fericire și să-și mai cumpere o mașină, și încă o casă, și să mai meargă într-o vacanță… În primul rând cred că fericirea nu e o stare continuă. Și doi, cred că înainte de a fi fericit, e mai important să fii împăcat cu tine și cu alegerile tale, cu ceea ce trăiești.
M: Cred că pe undeva împăcarea cu sine și acceptarea îți permit să fii și cu ceilalți mult mai drept, mult mai corect, mult mai onest, autentic.
Andreea: Acum, când mai am momente de agitație, de dezechilibru, pentru că sunt inerente, mă uit atent la modul în care mă port cu ceilalți și îmi dau seama cum sunt cu mine. Dacă sunt agitată, dacă sunt grăbită, dacă cer foarte mult de la ceilalți, îmi dau seama că, de fapt, asta cer de la mine. Și atunci merg acasă, dorm, meditez, fac lucruri care îmi plac și care știu că mă ajută să mă echilibrez și o iau de la capăt. Dar așa cum ești cu ceilalți, așa ești cu tine. Nu poți fi altfel cu ceilalți decât cum ești cu tine. Practic, oamenii din jurul nostru sunt oglinda noastră.
M: Vorbeai mai devreme despre autenticitate, despre acceptare, despre asumarea – nici nu știu dacă ai pronunțat neapărat cuvântul asumare, este ceva despre care eu îmi doream să te întreb și anume, cât de importantă este asumarea în toate alegerile sau deschiderile pe care le faci către viață? Cred că toate acestea sunt cele care dictează, de altfel, drumul acelei interacțiuni la finalul căreia poți să vezi frumusețe, poți să vezi lumină, poți să vezi bunătate, dacă tu îți îngădui să trăiești autentic stările acestea pentru ca, apoi, să le poți regăsi în interacțiunea cu ceilalți. Sau, dimpotrivă, în momentul în care nu le regăsești, conștientizându-le, acceptându-le, să știi că, de fapt, problema nu e la tine. Să nu te mai întrebi de ce reacționează omul acela așa, ci pur și simplu să zici e ok, problema nu este la mine.
Andreea: Am primit întrebarea asta de la prieteni, colaboratori, chiar și de fetele din echipa mea, apropos de haterii din social media. Îmi primul rând, nu citesc astfel de lucruri, iar dacă citesc, sunt mereu conștientă că ei nu vorbesc despre mine. Cum aș putea să mă supăr pe niște oameni care vorbesc despre ei. Nimeni nu poate să te facă să te simți în niciun fel.
M: Doar dacă au dreptate?
Andreea: Ce înseamnă că au dreptate? Tu ești singurul care poți să alegi cum te simți, cum e interior. Da, unele observații te pot face să te gândești atâta vreme cât ele vin însoțite de niște argumente. Dar dacă vin 30 de oameni care spun 30 de lucruri ce o să faci? O să îi crezi pe toți? Nu ai mai avea timp să trăiești.
M: La rândul meu, încerc să ignor multe lucruri de acest fel. Dar când vine cineva și îmi oferă argumente, chiar dacă nu sunt de acord cu ele încep să mă gândesc cum se văd lucrurile din punctul lui de vedere.
Andreea: Sunt perfect de acord pentru că este singurul mod în care poți să evoluezi.
M: Și să înțelegi lumea din jurul tău.
Andreea: Mie îmi place să am în jurul meu oameni care au perspective diferite. Pentru că sunt lucruri pe care poate eu nu le văd și am nevoie de oameni care îmi aduc contraargumente și îmi arată și alte perspective.\
M: E cel mai important. Eu chiar cred că doi oameni pot avea dreptate cu privire la același lucru, în același timp, chiar dacă punctele lor de vedere sunt opuse. Fiecare dintre noi raportăm lucrurile la propria experiență, la modul nostru de a înțelege viața. Este foarte important să înțelegem că noi suntem cei care atribuim sensuri și semnificații lucrurilor pe care le trăim. Cred că asta este una dintre cele mai importante chei. Pentru că, până la urmă, așa cum spuneai mai devreme, lucrurile sunt așa cum sunt. Este vorba despre ce trăim aici și acum, nu despre ce ne imaginăm că ar putea fi sau ar trebui să fie.
Andreea: Exact. Când noi spunem despre un context, o situație, un lucru că este într-un fel sau altul nu facem altceva decât să punem o etichetă acelui lucru în funcție de perspectiva noastră. El nu este nici într-un fel, nici în altul. Este așa cum îl vedem noi, cum îl percepem noi. La fel și cu moartea. Ea nu este nici bună, nici rea, ci pur și simplu se întâmplă. Oamenii mor. Este un fapt.
M: Cred că ți-ar plăcea foarte mult să citești Marcus Aurelius.
Andreea: Am citit. Vezi, acesta este stoicismul, nimic din ceea ce ți se întâmplă nu poate să fie mai rău ca moartea și moartea este ceva ce ni se întâmplă tuturor. Este singura certitudine pe care o avem.
M: Și taxele.
Andreea: Dacă muncești și dacă le plătești. Râde.
E important ce hrănești în tine, ce emoții, ce gânduri. E adevărat că mintea noastră e orientată mai degrabă către lucrurile negative. Știi, mintea noastră are nevoie să primească și trei știri bune ca să o echilibreze pe cea rea. Dar atâta vreme cât îți antrenezi mintea, reușești.
M: Unde îți place să te întorci?
Andreea: Îmi place să mă întorc în copilărie. La oamenii și la locurile din copilărie, la mâncărurile, obiceiurile și tradițiile din copilărie. La tot ce îmi aduce aminte de perioada respectivă. Indiferent cât de grea este copilăria, copiii o percep într-un fel anume, își creează tot felul de povești despre ea. Eu sunt foarte legată de familie, facem tot felul de petreceri, avem tot felul de tradiții, iar mama, din când în când, îmi gătește bunătăți din copilărie. Da, acolo mă întorc. Am crescut într-o familie foarte caldă și foarte unită. La toate evenimentele plăcute sau mai puțin plăcute eram așa, ca o fortăreață și, cumva, de acolo noi toți am învățat să ne luăm energia.
M.: Și unde îți place să mergi?
Andreea: Îmi place să merg în vacanțe în locuri în care nu este foarte multă lume, în natură. E important să fie multă liniște. Și apă. Râde.
Am un program atât de aglomerat în timpului anului, încât simt nevoia să merg în locuri în care să fiu departe de lume și să pot să mă încarc.
M.: Cum a fost pentru tine ultimul an și jumătate care ne-a cam provocat pe toți și continuă să o facă? Cum l-ai trăit, cum ai trecut prin el? Pe mulți dintre noi ne-a forțat cumva la mai multă introspecție, la mai mult timp petrecut nu doar cu cei apropiați, dar și cu sine.
Andreea: Am mai zis lucrul acesta, cred că noi toți am intrat într-un workshop de dezvoltare personală fără să fi aplicat la el. Pot să spun că am început cu multă frică pentru că de-abia pusesem businessul pe picioare după un an și ceva și mergea bine și a venit într-un moment foarte greu pentru că tot planul de business era construit pe ceva care nu prea mai avea cum să funcționeze – haine de birou și haine de ieșit în lume, la petreceri. Și atunci am intrat în panică pentru că nu mai era vorba doar despre mine, ci mai ales despre oamenii pe care îi aveam, față de care aveam o responsabilitate și de care trebuia să am grijă.
Dar cum nu eram singura în această situație, m-am așezat și am zis OK, what now?. Iar cum spunea Darwin că nu cei mai deștepți și cei mai puternici supraviețuiesc în aceste perioade grele, ci cei care se adaptează, am învățat să mă adaptez. Și, în mod ironic, lucrurile de care râdeam în hohote în urmă cu zece ani – pentru mine, tot ce ține de partea de dezvoltare personală mi se pare o glumă în urmă cu ceva timp – m-au ajutat să țin business-ul și să îl dezvolt.
M-a provocat foarte mult să devin foarte creativă, în perioada asta am scos o linie de home wear. M-am gândit că femeile stau foarte mult în casă și, de cele mai multe ori, se îmbracă în hainele pe care nu prea le mai poartă sau care sunt mai ponosite și asta nu ajută să ai un aspect foarte îngrijit. M-am gândit că, dacă tot vorbim despre self love și self care, ce mod de a avea grijă de tine și de a te purta frumos cu tine poate fi mai bun decât să te îmbraci în haine în care să te simți bine. De la aceste gânduri a pornit linia de home wear, 7 Senses.
Și, tot în această perioadă, am construit mult în online pe partea de dezvoltare personală. Era un lucru pe care doream să îl fac de mult, dar pentru care nu am avut timp.
A fost multă provocare, dar pe mine toată această perioadă m-a făcut să fiu mult mai creativă și mi-a dat foarte multă încredere în mine pentru că m-a făcut să înțeleg că pot să mă adaptez la absolut orice și că pot să fac lucrurile să meargă atâta vreme cât am ce am în cap și în inimă.
M.: A fost și este în continuare o perioadă a reinventărilor și adaptării. Pentru noi toți, pentru că multă lume simte asta. Și sunt absolut convins că efectele acestei perioade se vor vedea mult mai târziu.
Andreea: Și pe mine m-a afectat foarte tare, chiar dacă am avut la dispoziție toate instrumentele din sfera dezvoltării personale, fără de care mi-ar fi fost, probabil, mult, mult mai greu. Dar faptul că am știut să meditez și să caut lucruri care să mă ajute să fiu bine cu mine, mi-a adus mult echilibru și am avut un suport în toată perioada asta. Sunt foarte recunoscătoare și echipei mele pentru că s-a adaptat din mers ritmului meu care este, încă, foarte, foarte alert.
M.: Spuneai că obișnuiai să râzi de chestia asta cu dezvoltarea personală, de unde schimbarea?
Andreea: Da și am ajuns să fac un business în zona asta. Zâmbește. Pentru mine a fost și este o revelație fantastică, o schimbare mare în viață și mi-am dorit foarte mult să dau mai departe oamenilor câte ceva din ceea ce am învățat eu. Totul începe atunci când îți pui întrebări pentru ca apoi să cauți răspunsuri și să găsești lucrurile pentru care ești pregătit.
Colophon
Fotografii: Canon Eos Rebel K2, Canon Lens EF 50 MM 1:1.4, Canon Lens EF 17-40mm 1:4; film Kodak 200, Ilford 400.
Corp de literă: Old Standard, Poppins, Libre Franklin
