Alex Dona este probabil unul dintre cei mai liberi oameni pe care i-am cunoscut vreodată. În același timp, e greu de înțeles cum îi ajung orele dintr-o zi pentru toate proiectele în care este implicat.
Prietenii de la Marvin ne-au primit într-o miercuri după-amiază. Una din primele zile cu iz de primăvară.
M: Îmi spuneai la un moment dat că ai vrea să îți iei motorul și să pleci singur. Fără o destinație anume, doar tu cu tine. Ai făcut lucrul ăsta?
Alex: Am făcut asta anul trecut.
M: Cum a fost? Mi-ar plăcea să începem cu asta.
Alex: Superb, doar că eu voiam să plec mai mult și nu am reușit. Mi-am eliberat vreo cinci zile și în loc să merg în țară, am zis să fac un contur al României. A fost foarte mișto pentru că nu mi-am făcut niciun plan, nimic. Adică mergeam, încercam să fac conturul României și după ce m-a prins ploaia de vreo două ori, ajunsesem că dacă vedeam nor în față, făceam instant dreapta sau stânga. (râde) Evitam norul. Ajunsesem să am o traiectorie foarte ciudată, am nimerit pe niște drumuri între Cluj și Târgu-Mureș, dacă nu mă înșel, care erau uitate de lume, pe unde trecea câte o mașină odată la o oră. Am ales drumuri foarte proaste de multe ori, dar experiența a fost una foarte mișto.
M: Ai reușit să pleci singur?
Alex: Da, singur. M-a prins la un moment dat o furtună și am tras la un hotel de tiriști, unde am mâncat cel mai prost mic dejun din viața mea. De fapt, nici n-am putut să mănânc nimic nici noaptea când am ajuns, nici dimineața. Mă chinuiam să plec mai repede să ajung undeva să mănânc ceva, dar na, face parte din experiență.
M: De fapt, voiam să ajung prin întrebarea asta la libertate. Cel puțin pentru cei care te urmăresc dinafară, tu pari un tip super nonconformist.
Alex: Asta e o conformitate deja. Știi de ce? Prin conformitatea nonconformismului. (râde)
M: Vorbește-mi mai degrabă despre cum vezi tu libertatea.
Alex: Am o glumă foarte proastă. Știi, e salutul ăla tâmpit când te întâlnești cu cineva și în loc să spună „salut” sau „bună ziua”, zice „aa, ce faci?” și eu răspund tot timpul că „ce vreau”. Eu așa văd libertatea. Că poți să faci ce vrei.
M: Și poți să faci ce vrei?
Alex: Să poți să faci ce vrei în majoritatea cazurilor. (râde din nou) În general, da. Cred că dacă ar fi să îmi evaluez cariera sau viața sau cum vrei să îi spui, pentru că la mine se întrepătrund foarte mult, adică e greu să mai fac distincția între personal și profesional, marele meu câștig nu se reflectă în bani sau în alte chestii, ci în dreptul de a alege ce fac. Asta e o formă de libertate.
M: Și cum se câștigă dreptul ăsta de a alege ce faci?
Alex: Cred că, în primul rând, trebuie să îl ceri. De fapt, nu. În primul rând, trebuie să îl vrei, după aia să îl ceri și după aia să lupți pentru el un pic.
M: Și îl ceri de la propria persoană?
Alex: În primul rând, da, pentru că îți dai seama că vine cu tăieri. Mulți ani trebuie să fii dispus să renunți și la bani, și câteodată, la beneficii. Sau să îți asumi niște consecințe. Dar la mine asta e un drive în sine, chestia asta să pot să ajung în poziția în care să pot să fac ce vreau, când vreau.
Când eram mic îmi doream foarte mulți bani ca să am foarte multe femei, după care, ulterior, mi-am dat seama că n-ai nevoie de bani și că umorul e mai bun.
M: A fost mereu așa?
Alex: Nu. Eu când eram mic eram sportiv de ăsta obișnuit, cu antrenamente și cu rigorile aferente sportului, nu neapărat de performanță, dar totuși la un nivel mai mare de curtea școlii. N-am fost mereu așa. Când eram mic îmi doream foarte mulți bani ca să am foarte multe femei, după care, ulterior, mi-am dat seama că n-ai nevoie de bani și că umorul e mai bun. (râde)
M: Umorul face toți banii. (râde)
Alex: Da, iubim inteligent.
M: Citeam din Kierkegaard care spunea că e o mare realizare să reușești să lupți consecvent toată viața pentru a-ți păstra conturat sinele în momentul în care absolut toată lumea încearcă să te conformeze.
Alex: Să te bage într-un tipar. Da, uite asta este problema învățământului din România mai ales.
M: Care au fost pașii pe care i-ai făcut tu? Care a fost declick-ul tău, trecând de la partea asta de a-ți dori să faci bani pentru tot felul de motive la a putea refuza când ți se impunea un lucru? Cum ți-ai dat seama că nu vrei să faci lucrul ăla, că n-ai chef să îl faci?
Alex: În cazul ăsta ne întoarcem pe undeva când eram în liceu. La mine atunci a început rebeliunea într-un fel. Când ai crescut deja în felul ăsta, nu mai e un change anume. Adică nu e ca și cum respecți toate rigorile și regulile societății și de la un punct spui, „gata!”, și nu o mai faci. Nu cred că poți așa. Mie dualitatea asta umană mi se pare cel mai greu de susținut. De exemplu, ăsta e motivul pentru care eu nu mint niciodată. Pot să știu că pierd orice, dar nu mint. Pe de altă parte, și oamenii care trăiesc lângă mine trebuie să știe ce întrebări să pună și să își asume un răspuns, dar e responsabilitatea lor odată ce pun întrebarea. De altfel, eu mințeam foarte mult când eram mai tânăr, mai ales pe la începutul carierei și mi-am dat seama la un moment dat câtă presiune pui pe tine când minți, că trebuie să ții minte ce ai mințit și e aiurea. Așa am realizat că nu are rost ca presiunea aia să fie la mine, ci la cel care mă întreabă.
M: Teoretic e și la tine, adică nu cred că sunt foarte mulți oameni care mint de dragul de a minți, ci pentru a scăpa de ceva.
Alex: N-ai cunoscut anumiți oameni. Mint pentru un mic beneficiu sau să scape de un mic disconfort. Eu am întâlnit și întâlnesc în continuare foarte mulți oameni care mint și înțeleg. Nu știu când sunt mințit, dar aflu după aia și înțeleg de ce fac asta, dar mi-e într-un fel milă de ei, dincolo de problema că sunt eu mințit. Dacă își trăiesc viața așa, ei trebuie să țină minte o grămadă de chestii. De exemplu, pe social networks o fac foarte asumat. Eu pun ce fac, ce gândesc, fără să mă gândesc că nu strânge like-uri.
[…] oamenii trebuie să se înțeleagă și să se accepte așa cum sunt.
M: Dar există consecințe negative pentru tine, să ți se reproșeze că ești prea franc? Că nu ai autocenzura asta?
Alex: Eu nu prea cred în negativ, eu nu am definiția negativului. Dacă vrei, sunt un pic fatalist din punctul ăsta de vedere. Sunt din ăla care crede că așa trebuia să se întâmple lucrurile. Adică nu o percep ca negativ, ci o percep ca experiență, ca lecție. Eu cred că timpul poți să îl pierzi când faci ceva, nu dacă acel ceva nu are succes, ci dacă tu nu ai reușit să înveți nimic din toată treaba aia. E efemer succesul. Acum închid niște business-uri care nu au mers și nici nu m-am ocupat cum ar trebui de ele, adică în mare parte e vina mea. Dar, pe de altă parte, trag o linie și am învățat ceva.
M: Dacă ar trebui să dai un sfat unei persoane care să zicem că nu e fatalistă și se lasă mai ușor afectată de orice eșec, de ceea ce spune lumea, de presiunea asta constantă a societății de a fi într-un anumit fel, o persoană care are inițiativă și face tot felul de lucruri și se lovește de niște bariere, unde crezi că ar putea să își găsească forța să înțeleagă că, până una alta, este vorba de lecția pe care ai învățat-o și că următoarea dată când o să faci chestia asta o să fie mai bine? Să reușească să treacă astfel de pragul ăsta invizibil, să înțeleagă că nu e un capăt de țară și să poată să meargă mai departe.
Alex: Nu trebuie să fim toți la fel, unii pot suferi din cauza eșecului. În momentul în care iei un camion de pietriș și îl întinzi pe o suprafață va fi cât de cât uniform ca strat, indiferent că o piatră e mai mare, o piatră mai mică sau că e un fir de nisip. Cred că oamenii au șansa să fie mai fericiți în momentul în care își găsesc un loc în care se simt confortabil. Dar locul acela nu trebuie să fie același pentru toată lumea.
M: Nu spuneam că trebuie să fie același, mă gândeam doar la capacitatea asta de a înțelege că un eșec este o lecție și nu un capăt de drum.
Alex: Da, dar uite, vezi, faptul că eu m-am chinuit și pentru mine a fi rațional e o valoare vine cu un cost. Toate lucrurile vin cu un cost. Într-un fel eu îmi suprim o mare parte din creativitatea mea prin a fi rațional. De ce să facă toată lumea asta? Ce se întâmplă cu artiștii? Oamenii emotivi să fie mai emotivi și să se manifeste, dar oamenii trebuie să se înțeleagă și să se accepte așa cum sunt. Dacă e ceva într-adevăr dramatic care trebuie schimbat, da, să încerce să schimbe. Cred că acceptarea e baza, nu să fii într-un fel sau altul, ci să accepți lucrurile cum sunt. Cred că o mare problemă la noi în momentul de față este că ne dorim mult, prea mult, mai mult. Lumea se raportează mereu la ceilalți și vrea să fie ca ei. De ce? Fii tu! Uite, vorbeam cu Clara, cu fii-mea, la un moment dat, acum vreo doi ani, despre cum ea vrea să se facă olăriță. Am zis ca părinte, mai ales că am făcut niște școli destul de importante și bune, eu sunt genul ăla care vrea să o trimită la liceu în Anglia, să studieze și să se ducă la o facultate bună. Dar, pe de altă parte, când mi-a zis că vrea să se facă olăriță, i-am spus că o susțin până în pânzele albe câtă vreme ea va încerca să fie cea mai bună olăriță din lume.
M: Mai vrea să facă asta?
Alex: Nu, copiii se schimbă dramatic de la un an la altul, nici nu-i mai recunoști dacă nu ești atent. Mie mi se pare mișto asta, să fii tu. Eu cred că lumea asta e mai degrabă a oamenilor care sunt unici și ei înșiși, decât a celor standardizați.
M: Da, nu mă înțelege greșit, când vorbeam de standardizare nu mă refeream la a scoate partea de creativitate, ci doar ideea asta internă de a vedea alternativa.
Alex: Cred că igiena psihică ar trebui să fie un powertool al zilelor noastre.
M: Crezi că lumea mai are timp să mai facă asta?
Alex: Cred că lumea ar trebui să își facă timp pentru asta. Bine, știi cât de greu este în ziua de azi să îți faci programare la un psiholog bun în București? Mie asta îmi arată că deși numărul psihologilor crește, faptul că devine din ce în ce mai greu să ajungi la un psiholog bun, arată că lumea a început să fie foarte interesată de componenta asta, de igiena psihică.
M: Bine, poate e și faptul că au trecut de pragul ăla în care era rușinos să te duci la psiholog.
Alex: Ceea ce nu e. Eu m-am dus, am fost un an de zile la un psihoterapeut și nu mi se pare o rușine asta. M-am dus să îmi confirm niște lucruri, să văd dacă observă alte lucruri la mine pe care eu până atunci nu le sesizasem.
M: Da, dar asta spuneam, că e un prag pe care, să zicem așa, lumea l-a depășit, pentru că nu demult era rușinos să spui sau să recunoști că faci asta. Să îți asumi că totul nu e ok.
Alex: Întotdeauna până se ajunge în vârf se străpunge o barieră, ești judecat de ceilalți din societate, dar după aceea pe măsură ce străpung din ce în ce mai mult bariera, se progresează. Știi, sunt pașii clasici. Întâi îi judeci pe alții, apoi chestia aceea devine cool, după devine mainstream, iar după nimănui nu-i mai pasă.
M: Hai să zicem cum a fost cu blues-ul.
Alex: Da, da, cum e cu blues-ul, cum e cu rock-ul, sunt foarte mulți. Eu am rămas pe rock. Uite, de exemplu, Dan Zaharia este cel care are Rockstadt-ul din Brașov, clubul, și care organizează Rockstadt Extreme Fest, care este unul dintre cele mai mari festivaluri de rock din zona asta a lumii. El e unul dintre fanii ăia cei mai îndrăciți ai Festivalului Rock Lupii Liberi, care e un festival mic de tot pe lângă el, nici nu-l vezi.
M: Povestește-mi mai mult despre acest festival.
Alex: E un festival pe care l-am gândit ca un festival al libertății. Eu nu vreau să pun niciun fel de constrângeri și niciun fel de limitare. Nu se plătește bilet, nu se plătește camping, dușuri, nimic. Încerc să echilibrez ce reușesc să iau de la sponsori cu ce deal-uri reușesc să fac încât să oferim oamenilor ocazia de a fi liberi.
M: Unde are loc? Anul ăsta îl țineți?
Alex: La Râșnov. Da, așa vreau, au apărut niște mici probleme. Pe de altă parte, repet, vin o grămadă de oameni cum e Dan, care încearcă să ajute cu tot ce pot, inclusiv să îmi dea el scenă, chestii de genul ăsta. Fiind o comunitate mică, cum ziceai de jazz, de blues sau rock, noi ne susținem foarte mult între noi, e un fel de frăție. Împreună suntem mai puternici.
M: Da, înțeleg perfect asta. Crezi că asta este mai degrabă o particularitate a grupurilor mici, restrânse?
Alex: Cred că e mai degrabă o particularitate a idealurilor și a comunității, indiferent că sunt mici sau mari. Câtă vreme oamenii se strâng în jurul unei idei și simt că aparțin… E foarte important ca lumea să simtă că aparține undeva. Noi am început să simțim că nu mai aparținem.
M: Am simțit vreodată că aparținem în societatea noastră?
Alex: Da, cred că asta e tăria relației dintre un părinte și un copil, dacă o definești, pentru că știi că ai o relație de apartenență eternă. Care, într-un fel, se regăsește și la nivelul relației de cuplu. Tot despre apartenență e vorba.
M: Și la nivel de societate cum ar funcționa chestia asta?
Alex: Cred că se diluează.
M: Aici credeam că te referi la sentimentul de apartenență.
Alex: Orice ideal, orice idee va putea polariza. Orice concept are capacitatea de a polariza. Ce, cum, cât, unde, cum se manifestă polarizarea respectivă e discutabil și ține de atât de mulți factori.
M: Te întrebam de dimensiunea sentimentului pentru că am citit că la prima ediție pe care ați făcut-o cu Lupii Liberi a plouat torențial și mi-a plăcut foarte mult cum ai pus problema. Că norocul vostru a fost că a plouat torențial și au venit doar 100 de oameni și ceea ce părea inițial să fie un eșec, pentru voi a însemnat o șansă să ajungeți să cunoașteți pe fiecare om în parte.
Alex: Da, și să formezi o comunitate. Să știi că toți oamenii ăia de atunci vin în fiecare an și, de la an la an, își aduc din ce în ce tot mai mulți prieteni. De asta spuneam că eu nu cred în chestii negative. Eu cred că ține de tine să dai oricărui context un twist pozitiv. Eu sunt foarte optimist din punctul ăsta de vedere.
M: E o lecție în chestia asta. Genul ăsta de gândire ar trebui predat în școli.
Alex: Uite, un exemplu foarte recent. Eu încep programul ăsta de workshop-uri prin toată țara, gândisem o platformă online pe care să facem comunicarea și, căutând domenii, găsisem domeniul m365.ro. Fiind pe marketing, brandul în sine se chema Marketing Mindset, mi s-a părut foarte mișto: marketing 365 de zile. E vorba despre mindset-ul unui business, că trebuie să te focusezi pe marketing. Eu am început discuția cu mai mulți sponsori și am neglijat să mai cumpăr domeniul. Eu sunt genul de om care când îi vine o idee, încerc să o validez cu cât mai mulți oameni, cu cât mai mulți vorbesc și împărtășesc. Mi se pare stupid să îți ascunzi ideile. Dacă chiar tu ești cel care ar trebui să o facă, vei reuși să o faci. Poate e altul care era menit să facă chestia aia și o face el mai bine. Eh, și cât eram eu în discuții până să mă apuc să cumpăr domeniul, cineva, o persoană fizică a cumpărat domeniul. Agenția mea a turbat, pentru că își gândise tot conceptul pe m365.ro și îți dai seama că era o nebunie. Și le-am zis să se gândească la faptul că e foarte probabil ca cineva să fi avut nevoie mai mare de domeniul ăla, noi mai avem opțiuni. Am luat după aia marketingmindset.ro și să lucrăm pe ăla.
M: O gândire foarte cosmică, deasupra lucrurilor. Pe asta ai avut-o dintotdeauna? Ai spus că în liceu erai rebel. Elementul de rebeliune de atunci a început să îți dezvolte spiritul ăsta legat de libertate, de a face ce vrei și de a nu minți și de a avea igiena psihică de care vorbeam mai devreme.
Alex: Cu minciuna m-am deșteptat mai târziu de liceu, după facultate. Cred că eram deja în câmpul muncii.
M: Da, dar să zicem că semințele erau deja plantate.
Alex: Eu cred că oamenii sunt suma experiențelor lor, în primul rând.
[…] am văzut că odată cu vârsta au început să nu îmi mai placă mulțimile, aglomerațiile. Sincer, am ajuns să mă gândesc că am ajuns să urăsc oamenii, dar cred că doar aglomerația și oricum sunt mult mai selectiv.
M: Da, dar privirea asta cosmică a lucrurilor…
Alex: Hai că îți zic exact unde am identificat-o. Adică unde am conștietizat importanța ei mai degrabă, că mi s-a întâmplat să mai derapez, să mai văd lucrurile așa. Dar eu eram omul foarte hands on. Când eram mic, aveam 19-20 de ani, și aveam o firmă de construcții, eu eram ăla care intram și dădeam și cu glet. Asta eram. Eram foarte acolo și voiam să fac eu lucrurile. În perioada crizei eu am preluat partea comercială, partea de vânzări a unui trust de presă destul de mare, Sanoma Hearst. Avea foarte multe reviste, foarte multe comunități, foarte multe site-uri, era unul dintre jucătorii mari din piață. Aveam un departament de 24 de Sales Manageri, aveam Back Office, aveam o armată de oameni și foarte pricepuți la ce făceau. Eu, în schimb, tot intram și încercam să rezolv eu micile probleme punctuale. Șefa mea de atunci, o olandeză superbă, o tipă pe la vreo 60 de ani, dar foarte posh, foarte îngrijită, o doamnă din toate punctele de vedere, îmi zicea mereu și ea îmi dădea peste mână în fiecare ședință: „Alex, your job is to keep your helicopter view. Dacă vrei să rezolvi asta, te plătesc ca pe un Sales Manager, dacă vrei să fii Director de Vânzări și să fii în board, să ai o putere de decizie și să ai salariul pe care îl ai, your job is to keep the helicopter view”. Ea m-a ajutat să cristalizez un pic asta. De atunci rezultatul e că am devenit un om foarte leneș, care nu mai vrea să facă absolut nimic, ci vrea să angajeze ca eu să pot să keep the helicopter view. Ți-am zis, orice monedă are două fețe.
M: Înțeleg, e o lecție de asumare, de putere de decizie.
Alex: Și de focus, dar nu trebuie să iei toate deciziile. Uite, tot în Sanoma, fiindcă eram un singur director de Vânzări și aveam 24 de salariați, mi-am dat seama că eu ajunsesem să fiu o piedică în proces. Toate se strângeau la mine, structura era de așa natură încât eu trebuia să aprob tot și am realizat că lucrurile trenau din cauza mea.
M: Single point of failure, practic.
Alex: Exact. După ce mi-am dat seama de asta, am instaurat o regulă, a celor 24 de ore. Dacă în 24 de ore de când mi-ai sesizat o problemă pe e-mail sau într-un fel eu nu îți dau un răspuns, faci cum crezi tu și ai binecuvântarea mea.
M: Asta e o treabă de empowering și pentru cei cu care lucrezi. Vrei nu vrei, trebuie să îți asumi responsabilitatea, e o decizie și o asumare. Dar în același timp parcă foarte mulți oameni fug de ideea de a lua decizii. Apropo, unde îți place să fugi?
Alex: Depinde. Am văzut că odată cu vârsta au început să nu îmi mai placă mulțimile, aglomerațiile. Sincer, am ajuns să mă gândesc că am ajuns să urăsc oamenii, dar cred că doar aglomerația și oricum sunt mult mai selectiv. Când fug, de obicei fug fără direcție. Fugi mai repede, știi…
M: Dar ai ajuns vreodată într-un punct de option paralysis, în care să ai atât de multe opțiuni și să nu știi ce să faci? Cum l-ai depășit?
Alex: Mi se pare cea mai bună poziție în care să poți fi.
M: E o poziție de abundență.
Alex: Da, și gândește-te în contrapartidă cum e să fii în poziția în care să nu ai opțiuni. Oricum, nu m-aș văita niciodată să știu că am prea multe opțiuni. Chiar nu mi s-ar părea o poziție rea, dar cred că ține și de obișnuința de a lua decizii. Exact ce spuneai, că sunt mulți oameni care se feresc de chestia asta de a lua decizii. Dacă ești genul care ești obișnuit într-un fel, că te-a format viața de așa natură, probabil că apreciezi capacitatea de a lua decizie.
M: Te simți vreodată obosit de la a lua decizii?
Alex: Da, foarte des, dar nu pe chestii majore. Pe cele minore, da, pentru că, sincer, eu nu sunt omul care trăiește ca să mănânce, spre exemplu, ci mănânc ca să trăiesc. Am un regim extraordinar de haotic pe mese. Iubita mea, pe de altă parte, e genul care vrea să exploreze, să degustăm. Adevărul e că dorința de experiența asta mi-a transmis-o și mie, să mergem măcar de două ori pe an la restaurante de top 50 mondial. Dar te duci pentru experiență acolo, nu neapărat pentru mâncare. E tot set-up-ul, cu toate vinurile, cu serviciul, cu locațiile, cu filosofia lor. Dar sunt chestii punctuale.
M: Acolo nu cumperi mâncarea, ci o amintire, o experiență.
Alex: Da, uite am fost la Mugaritz astă toamnă, care era numărul 8, nici nu știu dacă a mai ieșit anul ăsta. Erau 24 de feluri de mâncare. Ce-i drept, luai o gură, două, din fiecare cu 8 vinuri din crame care dispăruseră… Aveau un staff de 85 de oameni doar acolo, dar au multe alte segmente de personal, acolo era doar bucătăria de plating și serviciul. Bucătăriile nu le vedeai.
M: Observ în toată filosofia și paradigma ta că you are taking your time. Mi se pare că e o treabă foarte firească, dar în același timp în ziua de azi pare un lux de cele mai multe ori pentru foarte mulți oameni.
Alex: Mi se pare o prostie. Media de lucru în România știi cât e? 2 ore jumate. Ideea e simplă. Nu se poate spune că nu ai timp, e cea mai penibilă scuză.
M: Nu că nu ai timp, ci că nu îți oferi ție însuți acel timp necesar. Că mereu trebuie să te ocupi de cu totul alte lucruri.
Alex: Da, trebuie să ți-l faci. Eu chiar cred că trebuie să îți iei timp pentru tine, eu sunt foarte self-aware în privința timpului și a importanței sale, pentru că întotdeauna stau cu casa foarte aproape de birou. Întotdeauna am făcut asta, ca să nu pierd timp pe drum între casă și birou. E timpul meu. Nu înțeleg oamenii care stau câte o oră în trafic dimineața, câte o oră seara. Detest să întârzii. Cei cu care lucrez mai aproape știu chestia asta și întotdeauna încearcă să ajungă mai devreme, la fără 10, fără un sfert și descoperă că sunt deja acolo. E o glumă asta un pic, dar cred că e normal. Cred că îți schimbi perspectiva asupra felului în care te gândești la lucruri și pentru mine era un moment extraordinar de bun să mă gândesc la ce urmează în întâlnirea respectivă sau după, să mi se așeze lucrurile.
M: Cumva au devenit foarte scurte momentele astea în care să stai liniștit și să stai să te gândești.
Alex: Nu, eu îmi iau timpul meu. Mă duc câteodată ziua, să stau acasă pe canapea, pur și simplu. Eu cu mine însumi.
M: Crezi că timpul a devenit mai scurt sau noi nu ne mai dăm timp?
Alex: Cred că ne lăsăm foarte mult distrași. Gândește-te că societatea a devenit una consumatoare de conținut de orice fel, de oriunde. În fiecare minut se încarcă 9 ore de conținut numai pe Youtube. Cred că e foarte important să se filtreze informația. Aș merge atât de departe încât să zic că noua valență a culturii e să știi de unde să te informezi și ce să consumi. Chit că vorbim de seriale, că nu mă refer doar la a citi cărți de filosofie.
M: Valența culturii sau valența educației?
Alex: Cred că valența culturii, pentru că de fapt ce citești și cum te informezi îți construiește cultura.
M: Da, dar educația cumva influențează decizia. Mă întorc la ce ai spus la începutul discuției, că e o problemă a sistemului de educație, cel puțin la noi.
Alex: E majoră, îi standardizează pe copii la o valoare sub medie la care toți să poată lua parte. Nu avem o cultură de încurajare a valorilor în România, nu avem mentalitatea de fast tracking. De asta în State sunt copii care la 15-16 ani termină colegiul. Asta am văzut și la fii-mea, care știa să citească și să scrie când s-a dus la școală și un an s-a plictisit groaznic. Ideea e că dacă în primii ani se plictisește, interesul, curiozitatea și fascinația ei față de învățământ scade dramatic.
M: Problema e că poate fi izolată, singled-out ca un copil problemă din cauza asta.
Alex: Nu, sunt mulți copii. Sistemul de învățământ este atât de prost în România încât deja sunt mulți copii din orașele mari, spun asta pentru că este importantă și educația pe care o dau părinții și cei șapte ani de acasă și, din păcate, în mediul rural este mult mai puțin focus pe educația copiilor, încât eu am început să îi fac inception Clarei din clasa întâi, că ea la liceu va dori să plece din țară. Foarte simplu, să plece și să o trimit la liceu.
M: Nu ți se pare periculos?
Alex: Sunt foarte mulți copii care pleacă.
M: Ea își dorește sau tu îți dorești pentru ea?
Alex: Eu îmi doresc pentru ea și eu cred în libertatea ei, iar Clara de foarte multe ori are opțiunile și oricum decizia este la ea, nu la mine. Nu îi voi spune la 14 ani, cum făceau părinții noștri, că dacă nu te duci nu te voi mai susține. Nu, decizia va fi a ei. Dar eu voi încerca să îi plantez ideea asta în cap să plece acolo, în primul rând din motive precum cultura, de modul în care sunt construite acolo. Doi la mână, datorită deschiderii, de oportunități. Eu cred că e datoria părintelui să ofere copilului cât mai multe oportunități, ăsta e jobul meu, să îi dau ei cât mai multe opțiuni. Ce alege ea, e treaba ei.
M: Cred că e cam la mijloc, de fapt, jobul ăsta. Să aibă multe opțiuni, dar să poată să și le retrângă pe cele importante.
Alex: E foarte subiectiv. Uite, eram într-o seară, la Enotek, dacă nu mă înșel, la un vin și rămăseseră două mese, a noastră și la masa de lângă, câțiva tineri. Erau vreo cinci-șase, toți întorși de la studii care de pe unde, majoritatea din UK, din familii bune. Am ajuns, cum se întâmplă într-un bar de vinuri seara târziu, să stăm de vorbă. Mi-a plăcut atât de mult mentalitatea lor, care nu era de tipul „eu știu, eu am dreptate și dacă nu am, mă supăr și mă enervez”. Erau atât de deschiși la argumente, când aveau unul contrar, sau ziceau că nu cunosc domeniul, se bucurau că le ziceam și că se vor interesa. Era o deschidere fabuloasă și mi-au adus aminte de perioada când lucram la Sanoma. Exact asta îmi plăcea acolo: modul în care se purtau discuțiile, erau deschiși la argumente, dispuși să asculte, dispuși să învețe. La noi mi se pare că se pierd foarte mult aceste lucruri. Bine, să nu ne înțelegem greșit, și la noi sunt profesori buni.
M: Dar sunt pierduți în sistem.
Alex: Exact, iar studiul în afară te deschide enorm, sunt tineri veniți din toate colțurile lumii acolo. Din punctul meu de vedere, oamenii sunt suma experiențelor lor.
M: Ultima întrebare: când te-ai simțit cel mai liber?
Alex: Când dorm, când nu gândesc.
Timpul s-a scurs. A rămas pe data viitoare. Poate la o terasă, dacă primăvara a sosit cu adevărat.
Colophon
Fotografii: Canon Eos Rebel K2, Canon Lens EF 50 MM 1:1.4, Canon Lens EF 17-40mm 1:4; film Fujicolor 200, Ilford 400.
Corp de literă: Old Standard, Poppins, Libre Franklin
